MONSTRUL TANDRU. Ruinele ca mod de a gândi

Lucrez la un proiect despre Ruine - am fost invitat aici să spun lângă colegii meci câteva lucruri: „Ruinele comunismului și memoria tranziției” - Scemtovici & Benowitz Gallery invită publicul sâmbătă, 6 iunie, de la ora 18🕛

Notițele mele mai jos

PROLOG — Trecerea

Trec prin Galați. Nu mă opresc niciodată. Trec — și asta e important, trecerea ca mod de a vedea, fereastra trenului sau geamul mașinii ca ramă care face din realitate ceva între fotografie și vis. Nu ești acolo. Ești în mișcare. Și tocmai de aceea vezi.

Combinatul apare înainte să-l aștepți. Nu anunță. Dintr-odată e acolo — o masă de metal, beton, coșuri stinse, hale cât niște catedrale răsturnate, conducte care duc spre nicăieri. Dimensiunea lui e obscenă în sensul etimologic — ob scenam, în afara scenei, prea mare pentru cadru, pentru ochi, pentru înțelegere imediată. Nu încape.

Și atunci simți ceva pe care nu știi imediat cum să-l numești.

Nu e groază. Nu e dezgust. Nu e nici nostalgie în sensul dulceag al cuvântului. E ceva mai complicat, mai fizic — o strângere undeva între piept și stomac, ceva care seamănă cu emoția din fața unui animal mare, bătrân, bolnav, care nu știe că e muribund sau știe și nu-i pasă. Un monstru. Dar un monstru care produce în tine, inexplicabil, tandrețe.

Mă întreb de ani de zile de ce.

Nu există document al civilizației care să nu fie în același timp document al barbariei. — Walter Benjamin

Walter Benjamin scria asta în 1940, la câteva luni înainte să moară la granița spaniolă, fugind de o Europă care se transforma ea în săși în ruină. Nu se gândea la Galați. Nu știa că va exista un combinat siderurgic pe Dunăre, construit din voință politică pură, împotriva oricărei logici geografice sau economice, ca dovadă materială că un proiect poate învinge natura, că omul nou poate turna oțel acolo unde natura n-a pus nici minereu, nici cărbune.

Dar fraza lui se potriv ește. Se potriv ește perfect și asta mă deranjează — că un gânditor german mort în 1940 vede mai clar decât mine ceea ce am în față.

De ce un monstru poate fi tandru?

Asta e întrebarea. Nu am răspuns acum. Răspunsul, dacă există, e în cele ce urmează.

Cum sunt un benjaminian convins gândesc nu în concepte separate ci în constelații: el gândea în constelații.

CONSTELAȚIA I — Anatomia Monstrului

În 1907, Georg Simmel scria opt pagini despre ruină. Opt pagini frumoase, echilibrate, aproape senine. Ruina, spunea el, e locul unde natura revendică ceea ce cultura a construit. Forța umană a ridicat zidul, forța naturii îl trage înapoi spre pământ — și în această luptă, în acest echilibru între ascensiune și cădere, se naște frumusețea specifică a ruinei. E o reconciliere. E pace.

Citesc și recitesc aceste opt pagini și înțeleg că Simmel n-a văzut niciodată Galațiul.

Nu pentru că Simmel era german și Galați e în România. Ci pentru că ruina despre care scrie el are nevoie de timp — de secole în care iarba crește încet peste piatră, în care arborii sparg fundațiile cu rădăcinile lor răbdătoare, în care ploaia dizolvă mortarul granulă cu granulă. Ruina lui Simmel e organică, lentă, aproape consolatoare. Natura știe ce face. Are răbdare.

Combinatul de la Galați n-a avut parte de această răbdare.

N-a căzut prin uzura timpului. N-a fost revendicat de natură. A fost abandonat — ceea ce e cu totul altceva. Abandonul e brusc, e decizie sau absență de decizie, e o dimineață în care muncitorii nu mai vin și utilajele rămân în poziția în care erau când s-a dat ultimul semnal de oprire. Rugina vine după, da — dar nu ea e agentul. Agentul a fost altceva: o economie care a decis că oțelul românesc nu e rentabil, un sistem care s-a prăbușit și a lăsat în urmă nu doar un combinat, ci zeci de mii de oameni care dimineața erau muncitori și seara nu mai știau ce sunt.

Avem nevoie de un alt concept.

Ann Laura Stoler, scriind despre ruinele coloniale, face o distincție care mă interesează: nu ruina ca stare, ci ruination ca proces. Nu ruina ca substantiv — obiect static, frumos sau trist, de fotografiat sau de contemplat. Ci ruinarea ca verb — acțiunea activă, deliberată sau prin neglijență deliberată, prin care ceva e lăsat să se degradeze. Ruination presupune un agent. Presupune o decizie, chiar dacă decizia e absența oricărei decizii.

Cine a ruinat combinatul de la Galați?

Întrebarea pare simplă. Nu e. Nu a existat un ordin, o decizie formală de demolare sau abandon. A existat ceva mai difuz și mai eficient: retragerea treptată a investiției, privatizările eșuate sau frauduloase, concedierile în valuri, restructurările care nu restructurau nimic ci amânau agonia. Ruination prin acumulare de non-decizii. Violență prin pasivitate administrativă.

Dar există un al doilea strat.

Combinatul a fost construit, la rândul lui, printr-un act de ruination. Au fost demolate case, au fost strămutate familii, a fost alterată geografia orașului pentru a face loc monstrului. Monștrii nu apar din nimic — ei înlocuiesc altceva. Ruina de azi stă pe ruinele de ieri, pe care le-a uitat sau le-a îngropat.

Benjamin numea asta altfel. În Originea dramei baroce germane vorbea despre alegorie — nu ca figură retorică, ci ca mod de a privi lumea. Alegoria vede fragmentul, nu întregul. Vede ceea ce a rămas după ce sensul s-a retras. Vede facies hippocratica — fața hipocratică a istoriei, chipul morții care e totodată chipul a ceea ce a fost viu.

Socialismul real a funcționat ca un alegorism forțat. Totul trebuia să semnifice ceva — progresul, clasa, patria socialistă. Combinatul nu era doar un combinat: era dovada materială că proiectul merge, că oțelul e posibil acolo unde natura a spus că nu e, că voința colectivă poate învinge geografia. Era simbol înainte să fie uzină.

Ruina lui e fragmentul care a scăpat de sub controlul sensului oficial. Acum nu mai semnifică nimic din ce trebuia să semnifice. Semnifică altceva — ceva pe care nici cei care l-au construit, nici cei care l-au abandonat nu au putut să-l controleze.

Mă întorc la monstrul tandru.

Tandrețea nu e pentru regim. Nu e pentru simbolul socialist, nu e pentru nomenclatură, nu e pentru planul cincinal care a generat combinatul. Tandrețea e pentru cei care au trăit în el — muncitorii care dimineața intrau pe poarta lui și știau că sunt cineva, că meseria lor contează, că metalul pe care îl turnau are greutate în lume. Această distincție e esențială și e politică: poți să regreți dispariția unei vieți fără să regreți sistemul care a produs-o. Poți să fii tandru față de oameni fără să fii nostalgic față de puterea care i-a folosit.

Aceasta nu e o concesie. E o poziție.

CONSTELAȚIA II — Îngerul Suspendat

Există un tablou pe care Benjamin l-a cumpărat în 1921 de la Paul Klee și pe care l-a purtat cu el până la moarte — Angelus Novus, un înger schițat în câteva linii, cu ochii holbați, gura întredeschisă, aripile ridicate.

Benjamin a văzut în el îngerul istoriei.

Fața îi e întoarsă spre trecut. Acolo unde noi vedem un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă care nu încetează să îngrămădească ruine peste ruine și i le aruncă la picioare. El ar vrea să rămână, să trezească morții și să facă întreg ceea ce a fost sfărâmat. Dar dinspre paradis suflă o furtună care i s-a prins în aripi și e atât de puternică încât îngerul nu le mai poate strânge. Această furtună îl împinge irezistibil spre viitor, cu fața întoarsă spre trecut, în timp ce grămada de ruine din fața lui crește până la cer. Ceea ce noi numim progres — aceasta e furtuna. Walter Benjamin

Citesc asta și mă gândesc la 1989.

Furtuna s-a oprit.

Nu treptat, nu negociat, nu cu un plan de tranziție ordonată. S-a oprit brusc, în câteva săptămâni, în câteva zile în unele locuri. Și îngerul a rămas suspendat — cu fața spre ruine, fără furtună care să-l împingă înainte, fără direcție clară.

Dar ruinele nu s-au oprit.

Aceasta e observația care mă tulbură cel mai mult și care mi se pare că nu a fost gândită suficient: ruinele continuă să se acumuleze după 1989, dar agentul s-a schimbat. Nu mai e furtuna progresului socialist care demolează și construiește după plan. E piața care abandonează ceea ce nu e rentabil. E capitalismul de tranziție care produce propriile sale ruine — mai puțin vizibile, mai puțin recunoscute, pentru că narațiunea dominantă spune că el e soluția, nu problema.

Combinatul de la Galați e ruina socialismului — asta toată lumea o vede și o acceptă ca argument. Dar e și ruina unui anumit tip de capitalism de tranziție — a privatizărilor eșuate, a investițiilor speculative, a dezindustrializării planificate în numele pieței libere. Acest al doilea strat e mai greu de văzut pentru că deranjează narațiunea triumfalistă.

Alexei Yurchak a scris despre ultima generație sovietică o carte al cărei titlu e deja un program: Everything Was Forever, Until It Was No More. Totul a fost etern până când n-a mai fost. Generația care a crescut în URSS în anii ‘70–80 a trăit într-un timp al eternității — nu pentru că era naivă sau orbită de propagandă, ci pentru că sistemul părea atât de total, atât de complet, atât de prezent în fiecare dimensiune a vieții, încât alternativa era pur și simplu de neimaginat. Nu neconceput ideologic — de neimaginat ontologic.

Și pe urmă s-a oprit: brusc.

Am trăit în acest timp. Știu cum arăta dinăuntru. Nu era fericire și nu era teroare în fiecare clipă — era ceva mai banal și mai profund: era normalitate. Normalitatea unui sistem care ocupa tot spațiul posibilului. Dimineața mergeai la școală, seara mâncai ce era de mâncat, vineri se uita toată familia la filmul de la televizor, vara se mergea la mare dacă se putea. În interiorul acestei normalități existau și frica și minciuna și lipsa — dar existau ca parte a normalității, nu ca excepție de la ea.

Ruptura din 1989 n-a fost eliberare pură. A fost și aceea. Dar a fost și ceva mai complicat: dispariția bruscă a coordonatelor, a reperelor prin care știai unde ești și cine ești. Libertatea e reală — dar e și dezorientare. Și dezorientarea e și ea reală.

Îngerul suspendat nu știe ce să facă fără furtună.

Tranziția ca stare permanentă — aceasta a fost experiența anilor ‘90 pentru milioane de oameni din Est. Nu o trecere de la ceva la altceva, cu un punct de sosire clar. O stare în sine, un regim temporal propriu, în care vechile certitudini erau moarte și noile certitudini nu apăruseră încă sau apăruseră pentru unii și nu pentru alții.

Muncitorul din Galați concediat în 1993 n-a trecut prin tranziție spre ceva. A rămas în ea.

Benjamin vorbea despre Jetztzeit — timpul-acum, momentul saturat de prezent în care trecutul și viitorul se întâlnesc într-un fulger și devin dintr-odată lizibile. Există momente în care o imagine din trecut devine brusc transparentă, în care înțelegi ce s-a întâmplat de fapt și de ce contează acum. Trecerea mea prin Galați a fost un astfel de moment. 1960 — decizia politică de a construi combinatul. 1989 — căderea sistemului care l-a construit. 2024 — trecerea mea, geamul mașinii, monstrul tandru. Trei momente în una singură imagine, fulgerată în câteva secunde.

CONSTELAȚIA III — Rubble: Ce nu are dreptul să fie Ruină

Există o diferență pe care limba română n-o face și care mă deranjează.

Gastón Gordillo, scriind despre ruinele din nordul Argentinei, distinge între ruin și rubble — între ruină și moloz, între dărâmătură recunoscută și materie negată. Ruina e recunoscută ca pierdere demnă de memorie. E fotografiată, teoretizată, estetizată, pusă pe lista patrimoniului. Rubble-ul e negat — e obstacol, gunoi, problemă de urbanism, ceva de curățat sau de acoperit cu beton nou.

Distincția e politică, nu estetică.

Combinatul de la Galați are șanse să devină ruină în sensul recunoscut — e suficient de mare, de spectaculos, de fotografiabil. Există deja fotografii artistice cu halele lui, cu lumina care intră prin acoperișurile sparte, cu mașinăriile acoperite de rugină care arată ca sculpturi. Industrieromantik — romantismul industrial, curentul estetic care transformă ruinele fabricilor în obiecte de contemplație.

Mă feresc de acest curent.

Nu pentru că fotografiile ar fi mincinoase — sunt adesea frumoase și adevărate ca imagini. Ci pentru că estetica evacuează politica. Când ruina devine frumoasă, întrebarea dispare: cine a decis că aceasta să devină ruină și de ce? Cine a câștigat și cine a pierdut din această decizie? Ce s-a întâmplat cu oamenii care erau înăuntru?

Dar există și rubble — materia căreia nu i se permite să devină ruină.

CAP-urile. Cooperativele agricole de producție — edificiile lor, depozitele, grajdurile colective, casele culturale din sate. Nimeni nu scrie eseuri despre ele. Nu sunt pe nicio listă de patrimoniu. Sunt moloz sau sunt lăsate să se dezintegreze fără niciun statut, fără nicio recunoaștere că acolo a existat ceva — fie și ceva impus, fie și ceva care a produs suferință.

Cinematografele de cartier. Casele de cultură din orașele mici. Cluburile muncitorești. Creșele și grădinițele fabricilor — instituții care existau nu din generozitate, ci din logica sistemului, dar care existau și produceau o anumită viață socială, o anumită textură a cotidianului.

Infrastructura sovietică din Moldova. Orașele construite în stepă pentru muncitorii combinatelor, cu blocurile lor identice și parcurile lor geometrice și cinematografele lor unde vineri seara se înghesuiau oamenii să vadă un film sovietic sau, dacă aveau noroc, unul indian sau italian cumpărat la pachet. Aceste orașe sunt acum ori abandonate ori supraviețuiesc ca fantome ale unui proiect care le-a creat și le-a uitat.

Rubble uman.

Jacques Rancière vorbește despre le partage du sensible — distribuția sensibilului, împărțirea a ceea ce poate fi văzut, auzit, recunoscut ca existând. Politica nu e doar în legi și instituții — e în distribuția vizibilității. Cine apare, cine e auzit, cine e recunoscut ca pierdere demnă de doliu.

Muncitorul din Galați concediat nu apare în această distribuție a sensibilului post-1989. Nu e subiect de elegie — e problemă socială, statistică a șomajului, caz pentru reconversie profesională. Pierderea lui nu e recunoscută ca pierdere culturală sau politică — ci ca ajustare necesară, ca preț al tranziției.

Prețul tranziției. Expresie pe care am auzit-o de sute de ori în anii ‘90.

Îmi amintesc piețele.

În Chișinău, în Odessa, în București — piețele volante ale tranziției, spațiile în care se vindeau rămășițele unui sistem mort. Cineva vindea un televizor sovietic Rubin — acela cu carcasa bej și butoanele de bachelită. Alături, primul VHS pirat, adus din Turcia. Mai încolo, cărți — din biblioteci personale vândute la bucată, enciclopedii sovietice, romane în rusă, tratate de marxism-leninism care nu mai interesa pe nimeni și care costau mai puțin decât o pâine.

Fostul inginer care vindea murături puse de nevastă-sa.

Fostul profesor de filozofie — am cunoscut unul — care vindea ziare și țigări la un chioșc improvizat din lemn.

Benjamin a numit spațiul similar din Parisul secolului XIX arcadă — galeria comercială ca vis colectiv al burgheziei în tranziție, loc în care epocile coexistă grotesc, în care noul și vechiul se amestecă fără ierarhie, în care orice e de vânzare și nimic nu e stabil.

Piața volantă a tranziției - bazar, taliciok, ociko - e arcada mea. Locul în care epocile s-au ciocnit cel mai vizibil, fără mediere, fără estetizare. Vizitatorul occidental care ajungea acolo în 1993 vedea un spectacol exotic — sărăcie pitorească, autenticitate post-comunistă. Eu vedeam oameni care nu știau ce sunt dimineața față de ce fuseseră seara înainte.

CONSTELAȚIA III.b — Ciuperca și Ruina

Generația mea s-a lansat politic cu teoria ciupercilor.

Era sfârșitul anilor ‘80. Uniunea Sovietică încă respira — dar respira ciudat, cu un zgomot pe care îl recunoști mai târziu, când știi deja ce urmează. În acest moment de agonie lentă și de speranță confuză, Serghei Kurehin — muzician, performer, geniu al avangardismului petersburghez — a apărut pe ecranele sovietice cu o teorie: Lenin este o ciupercă.

Nu metaforic. Literal.

Kurehin a construit, săptămână după săptămână, un edificiu argumentativ impecabil și complet nebunesc: Lenin consumase ciuperci halucinogene mexicane, ciupercile îi colonizaseră creierul, Lenin devenise ciupercă, revoluția era produsul unei ciuperci, Uniunea Sovietică era o lume-ciupercă. Totul livrat cu seriozitatea unui profesor de biologie și umorul unui dadaist care știe că nimeni nu va înțelege gluma până nu e prea târziu.

Am consumat-o cu poftă. Până la fiere. Și am înțeles-o greșit, cum se înțelege întotdeauna ceea ce e cu adevărat inteligent: am crezut că e o glumă. Era un diagnostic.

Ce este o ciupercă?

La școală m-au învățat că ciuperca este o încrengătură de plante inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite și se răspândesc prin spori. Eu am crezut multă vreme că e animal. Are ceva din lumea animală și ceva din lumea vegetală. Dar nu e nici plantă, nici animal — e ceva amestecat, ceva care scapă clasificărilor pe care biologia le-a construit pentru o lume mai ordonată decât e ea în realitate.

Ciuperca este un soi de stomac al lumii în descompunere. Fermentează și dizolvă materia din jur — lemnul mort, resturile vegetale, organismele în descompunere — și le transformă în ea însăși. Nu produce, nu construiește, nu sintetizează din lumină ca plantele. Consumă ceea ce a murit deja. Se hrănește din ruine.

Condiția ei fundamentală de existență: ruina lumii.

Aceasta nu e o metaforă negativă. E o funcție biologică. Fără ciuperci, pădurile s-ar îneca în propriile resturi. Ciupercile sunt motorul descompunerii — și descompunerea e condiția regenerării. Nu există humus fără putreziciune. Nu există viitor fără digestia trecutului.

Dar există o formă de viață care a înțeles asta mai bine decât orice filozofie: capitalismul.

* * *

Anna Lowenhaupt Tsing, antropoloagă americană pe care o citesc cu plăcere și cu invidie — invidie pentru că ea reușește să gândească economic și poetic simultan, ceea ce e rar — a scris o carte despre o ciupercă: matsutake, specia cea mai scumpă din lume, care crește exclusiv în păduri devastate.

The Mushroom at the End of the World — Ciuperca de la capătul lumii (apărută în limba română la Editura Vellant). Sau: de la sfârșitul lumii. Sau — și asta e traducerea care mă interesează cel mai mult — de la marginea lumii, acolo unde lumea s-a terminat și altceva nu a început încă.

Argumentul ei e simplu și devastator: matsutake nu crește în păduri sănătoase. Crește în păduri distruse — de defrișare industrială, de monoculturi silvice eșuate, de poluare, de abandon. E o specie care are nevoie de ruină ca o condiție de viață. Fără devastare, nu există matsutake.

Și capitalismul global a produs, în ultimele două secole, mai multă devastare decât orice altceva în istoria umană. De aceea, spune Tsing, trăim în epoca ciupercilor — nu ca apocalipsă, ci ca realitate în care formele de viață care prosperă sunt cele adaptate la precaritate, la ruine, la marginile sistemului.

Ea numește asta precarity — precaritatea ca mod universal de existență după capitalism, nu ca excepție sau accident. Nu există securitate. Nu există stabilitate. Există doar grade diferite de precaritate și abilitatea — sau incapacitatea — de a construi viață în interstițiile devastării.

Muncitorul din Galați concediat în 1993 știe asta fără să fi citit-o pe Tsing. Știe că viața continuă pe ruine. Că din combinatul mort s-a luat fier vechi, că din halele abandonate s-au furat cablurile de cupru, că din curtea fabricii s-a improvizat un mic comerț, că din rețelele sociale ale uzinei — prietenii, cumnații, foștii colegi de tură — s-au construit rețele de supraviețuire informală. Ciupercile au crescut pe ruinele combinatului înainte ca cineva să le fotografieze romantic.

Aceasta e economia reală a tranziției. Nu privatizarea și liberalizarea — ciuperci umane pe ruine industriale.

Toată lumea se uita la The Last of Us.

Eu l-am recunoscut. Era un deja-vu — nu pentru că am văzut serialul înainte, ci pentru că am mai trăit povestea. O tulpină mutantă a ciupercii Cordyceps colonizează creierele oamenilor și îi transformă. Omul devine ciupercă: stomacul urcă la cap și devine consum pur. Fără rațiune, fără etică, fără logică — doar foame. O foame fără obiect și fără limită, care înghite tot.

Kurehin avusese dreptate. Nu despre Lenin — despre noi.

Omul-ciupercă din The Last of Us e metafora capitalismului târziu mai precisă decât orice analiză economică. Capul înlocuit de un mușuroi de ciuperci. Consumul care substituie gândirea. Parazitul care digeră gazda. O lume care se mănâncă pe sine pentru că nu știe să facă altceva.

Dar serialul conține o răsturnare pe care am apreciat-o: omul e mai periculos decât monstrul. Omul produce mai mult rău decât ciuperca mutantă. Se tem și ruinele de om — nu de Cordyceps.

Acesta e optimismul decadent al serialului și, în felul lui, un argument politic. Dezastrul nu vine din exterior, din mutația biologică, din natura care se răzbună. Vine din interior — din deciziile umane, din organizările sociale, din ce facem unii cu alții când structurile cedează. Combinatul de la Galați nu a fost ruinat de o ciupercă. A fost ruinat de oameni — de decizii economice, de privatizări prădătoare, de absența oricărei voințe politice de a proteja o comunitate de muncitori care nu mai rentau în noua ordine.

Ciuperca e mai onestă. Ea cel puțin știe că se hrănește din morți.

* * *

Mă întorc la Tsing — la o idee a ei care mă preocupă și pe care nu am rezolvat-o.

Ea spune că pe ruine crește viață. Că precaritatea nu e doar suferință — e și posibilitate. Că în interstițiile devastării capitaliste se formează colaborări neașteptate, relații imprevizibile, forme de viață care n-ar fi existat în ordinea stabilă a lumii dinaintea dezastrului.

Matsutake crește acolo unde nu ar trebui să crească nimic.

Vreau să cred asta. Și nu știu dacă pot.

Știu că pe ruinele combinatului de la Galați au crescut lucruri. Știu că oamenii au supraviețuit — prin rețele informale, prin emigrare, prin economia subterană a tranziției, prin tot felul de ciuperci umane care s-au hrănit din resturile sistemului mort. Supraviețuirea e reală.

Dar supraviețuirea nu e același lucru cu viața. Precaritatea nu e același lucru cu libertatea. Ciuperca nu e același lucru cu pădurea.

Benjamin spunea că fiecare epocă visează pe cea care urmează. Socialismul a visat că va construi o lume nouă pe ruinele capitalismului. A produs propriile ruine. Capitalismul de tranziție a visat că va construi prosperitate pe ruinele socialismului. A produs alte ruine, mai puțin vizibile pentru că narațiunea câștigătorilor nu le recunoaște ca atare.

Poate că Tsing are dreptate și că pe aceste ruine duble — ruinele socialismului și ruinele tranziției — crește ceva. Poate că ciupercile știu ceva despre timp și despre posibilitate pe care filozofii nu l-au formulat încă.

Sau poate că Kurehin avusese dreptate de la început și că lumea-ciupercă e exact ceea ce pare: o lume care se hrănește din propriile resturi, fără memorie și fără proiect, eficientă în descompunere și incapabilă de sinteză.

Nu știu. Și onestitatea de a nu ști mi se pare mai valoroasă decât orice concluzie.

PS. Pentru cei care se tem de sintagma ”ruinele capitalismului”: nu vă îngrijorați. El va supraviețui și după Apocalipsă, și dincolo de Sfârșitul lumii. E nemuritor. Și mai ales — e o ciupercă.

CONSTELAȚIA IV — Memoria fără grup

Maurice Halbwachs a murit în lagărul de concentrare de la Buchenwald în martie 1945, la câteva săptămâni înainte de eliberare. Înainte de asta scrisese că memoria nu e niciodată individuală — e socialmente construită și susținută de grup. Amintești nu pentru că ai o minte bună, ci pentru că aparții unor grupuri care îți structurează și îți confirmă amintirile.

Când grupul dispare, memoria dispare cu el. Nu imediat — rămân urme, fragmente, imagini izolate. Dar memoria ca structură coerentă, ca narațiune care dă sens experienței, nu supraviețuiește fără comunitatea care o poartă.

Comunitatea muncitorilor de la combinatul din Galați a fost dizolvată.

Nu printr-un act unic — prin acumulare: concedieri în valuri, plecare spre alte orașe, spre Italia, spre Spania, spre oriunde era muncă. Cei care au rămas au rămas în alt oraș — același oraș geografic, dar altul social. Fără fabrică, fără tură, fără vestiar comun, fără cantina unde se mânca la prânz, fără sindicat, fără toate structurile mici și mari prin care o comunitate profesională își construiește identitatea și memoria.

Pierre Nora distinge între milieux de mémoire — medii vii de memorie, în care comunitatea trăiește în continuitate organică cu trecutul — și lieux de mémoire — locuri de memorie artificiale, artefacte care supraviețuiesc tocmai pentru că mediile au murit. Locurile de memorie apar ca substitute — muzee, monumente, comemorări — atunci când memoria vie nu mai e posibilă.

Combinatul de la Galați nu e nici milieu — comunitatea e dispersată — și nici lieu recunoscut oficial. Nu e pe nicio hartă a memoriei instituționale. Nu e monument, nu e muzeu, nu e sit de patrimoniu industrial.

E un loc de memorie neautorizat. Memorie fără instituție.

Aleida Assmann distinge între Funktionsgedächtnis — memoria funcțională, integrată în identitate, activă în prezent — și Speichergedächtnis — memoria-arhivă, stocată dar nefuncțională, fără comunitate care să o activeze. Combinatul e Speichergedächtnis fizic — arhivă a unui mod de viață, a unei clase sociale, a unui proiect politic. O arhivă la care nimeni nu mai are acces, nu pentru că e secretă, ci pentru că nu mai există comunitatea care știa cum să o citească.

Melancolia industrială — pe care o simt când trec prin Galați — e reală. Dar există o tradiție a scriiturii despre ruine industriale care a transformat-o în gen literar și, prin asta, a neutralizat-o. Melancolie plus nostalgie plus oameni simpli plus demnitate pierdută plus capitalism agresiv — structura narativă e recognoscibilă, previzibilă, reconfortantă în felul ei.

Reconfortantă pentru cine?

Svetlana Boym distinge între nostalgia restaurativă — care vrea să reconstruiască trecutul, să restabilească ce s-a pierdut, politic periculoasă — și nostalgia reflexivă — care locuiește în dor fără să vrea să-l vindece prin reconstrucție. Nostalgia reflexivă știe că trecutul e irecuperabil și tocmai de aceea rămâne cu fragmentele lui, cu detaliile, cu textura lucrurilor pierdute fără să pretindă că le poate restitui întregi. Emoția mea în fața combinatului e, cred, de tipul al doilea. Nu vreau să-l refac. Nu vreau să refac sistemul care l-a construit. Vreau să înțeleg ce conține el — ce viață, ce identitate, ce proiect — și de ce dispariția lui e o pierdere reală chiar și atunci când, sau tocmai atunci când, regimul care l-a creat a fost o formă de opresiune.

CONSTELAȚIA IV.b — Clădirea și Spiritul Epocii

În împărăția gândurilor, alegoria este ceea ce în împărăția lucrurilor sunt ruinele. — Walter Benjamin

Există o clădire în Chișinău pe care am văzut-o zilnic ani la rând fără să intru niciodată la etajele superioare.

Se află pe colțul străzii Mihai Eminescu cu Veronica Micle, numărul 50 — fosta stradă Komsomolskaia, cum o știam noi. A fost construită în 1913 după proiectul arhitectului M. Elladi, aparținuse negustorului Ivan Belotserkovski, avusese apartamente pentru clasele care-și permiteau un lux sporit și magazine la parter. Trei etaje, stil rusesc, geamuri mari, balcoane cu structuri decorative în care barocul se împacă ciudat de bine cu modernismul timpuriu. Tencuială bej-gri. Proporții corecte.

Și ruinată. Mereu ruinată. Nu dramatic, nu spectaculos — ruinată în felul specific clădirilor de epocă din imperiul sovietic: o degradare cronică, întreținută, aproape rituală. Ceva mereu se repară pentru că mereu totul pare că se destramă. Veșnic remont — expresia rusă nu are echivalent în română și nici nu trebuie să aibă. E o stare de spirit, nu o acțiune. Reparația perpetuă ca mod de a locui ruina fără a o recunoaște ca atare.

Benjamin observase asta încă din anii ‘20, când traversa Europa de Est și consemna clădirile ca pe niște organisme aflate permanent în agonie controlată. Revoluția ca formă de ruinare a istoriei — nu accelerare, ci suspendare. Timpul oprit în locul în care s-a produs fractura și lăsat acolo, să se degradeze lent, sub tencuiala mereu cârpită.

Eu am crescut în această stare. Știu cum arată și cum miroase. Și de aceea nu mă pot obișnui cu clădirile vechi nou renovate — mi se par un kitsch teribil, o minciună arhitecturală, o rană acoperită cu ipsos alb și numită vindecare. Pentru sensibilitatea mea de om crescut în ruinele trecutului, starea firească a clădirii e să-și păstreze rănile timpului. Ruina ca marcă autentică a istoriei. Autentică adică real-istorică — nu estetizată, nu muzeificată, nu transformată în decor.

De aceea mă simt bine în București — acest oraș Frankenstein, cârpit și mereu ruinat, în care trecutul și prezentul coexistă fără să se fi pus de acord vreodată. Orașele bezea, cu clădiri-prăjitură, mă deprima în felul în care mă deprima minciuna senină — nu din răutate, ci din incapacitate de a vedea.

* * *

Dar nu despre arhitectură vreau să vorbesc. Vreau să vorbesc despre ce găzduiește clădirea.

Aceasta e întrebarea care mă preocupă și pe care clădirea din Chișinău mi-a pus-o fără să știe: ce găzduiește ruina în fiecare epocă? Ce chiriaș adăpostește zidurile care rezistă dincolo de orice sistem politic, dincolo de orice proiect, dincolo de orice ideologie care trece pe acolo și lasă urmă?

Clădirea lui Belotserkovski a găzduit, de-a lungul secolului XX, straturi succesive de epocă ca un fel de Zeitgeist material — spiritul timpului locuit în piatră și tencuială.

Înainte de ‘40: apartamente pentru burghezia chișinăuiană, magazine la parter, frizerie. A mai fost aici în interbelicul românesc - o casă de toleranță.

După al Doilea Război Mondial: Casa de toleranță a devenit căminul Ministerului Culturii. La parter — magazine de stat. Printre ele, magazinul de partituri Ciocârlia, unde veneai și puteai cumpăra partituri pentru clasici — cele mai căutate se găseau greu, dar se găseau. Și magazinul de abonamente pentru publicații și edituri, unde un sistem complicat de taloane obținute prin predarea maculaturii îți dădea acces la cărți care altfel n-ar fi ajuns la tine niciodată. Eco și cult simultan — capitalismul sovietic al penuriei, în care fiecare resursă era mediată de o birocrație ingenioasă și absurdă.

De acolo am prima colecție completă Bulgakov — volumele negre, apărute în 88-89.

Spre mijlocul anilor ‘80, într-un spațiu de la parter s-a deschis faimosul Salonul Video. Nu un video salon obișnuit — acelea aveau un televizor, un VHS și filmele de acțiune americane de duzină la o rublă intrarea. Acesta era altceva. Aveai un catalog de câteva sute de casete și alegeai tu ce vrei să vezi. Două mini-saloane, patru-șase persoane, pereți de catifea neagră, mochetă întunecată, lumina venind doar de la ecran. Intrai și lumea de afară dispărea complet.

Acolo mi-am lichidat analfabetismul cinematografic. Fellini, Bergman, Tarkovski — de zeci de ori același film, pentru că aveam timp nemăsurat și nu știam ce să facem cu el. Forman, Scorsese, Coppola. Tot cinemaul italian care contează. Filmele americane importante care nu ajungeau pe ecranele obișnuite. O educație cinematografică completă, administrată în doze de câteva ore pe zi, întinsă pe trei ani, într-o cameră neagră din centrul Chișinăului, pe mochetă, în gașcă.

Eram în ultimii ani de liceu. Aveam atât timp că nu știam cum să-l consumăm — citeam și vedeam filme în disperare, ca și cum cineva ar fi trebuit să ne tragă la răspundere pentru fiecare oră nefolosită. Nimeni nu ne trăgea la răspundere pentru nimic. Asta era libertatea reală a socialismului târziu — nu cea declarată politic, ci aceea concretă, biografică, a timpului care nu se scurgea.

* * *

Nora spune că locurile de memorie apar când mediile de memorie mor. Că muzeul, monumentul, comemorarea sunt substitute ale unei vieți care nu mai poate fi trăită direct.

Clădirea din Chișinău e altceva. Nu e muzeu și nu vrea să fie. Nu e monument — nu a fost declarată ca atare decât pe hârtie, fără nicio consecință practică. E un organism viu care supraviețuiește schimbând chiriașii — un purtător de epoci, nu un conservator al lor.

Fiecare strat de utilizare e o sedimentare a timpului politic: burghezia Belotserkovski, cultura sovietică a penuriei organizate, perestroika cu salonul video ca breșă în monopolul imaginilor, tranziția cu restaurantul de bandiți La bunelul. Fiecare epocă a locuit aceleași ziduri și le-a lăsat urme — nu restaurate, nu șterse, ci suprapuse.

Aceasta e memoria materială a clădirii — nu Funktionsgedächtnis, nu memorie funcțională integrată în identitate, ci ceva mai organic și mai puțin controlabil: memoria ca sediment, ca stratigrafie vizibilă în tencuiala cârpită și recârpită, în ușile schimbate și feroneria originală rămasă, în proporțiile care rezistă indiferent de ce se întâmplă la parter.

Benjamin numea asta imaginea dialectică — momentul în care trecutul și prezentul se cristalizează simultan într-un singur obiect, devenind dintr-odată lizibile împreună. Clădirea din Chișinău e o astfel de imagine. Nu pentru că a fost declarată monument sau pentru că cineva a decis că merită să fie păstrată. Ci pentru că rezistă — prin inerție, prin soliditatea zidurilor, prin indiferența față de sistemele politice care o traversează.

* * *

Acum pe marile clădiri istorice în ruine ale capitalei de fostă gubernie care visează la UE se fac inserții comerciale de lux — o mică reparație strict cât ține magazinul, o vitrină nouă, o reclamă luminoasă. Ceva care să rupă ochii. Inserția de lux în corpul clădirii în ruină.

O rană purulentă dar de lux.

Această operație estetică scoate în evidență și mai tare ruina pe care pretinde că o acoperă. Prin contrast — noul lucios pe vechiul degradat — ruina devine și mai vizibilă, și mai acuzatoare. Rana nu e vindecată. E cosmetizată. Și cosmetica e forma cea mai cinică de recunoaștere a rănii — o recunoști dar refuzi să o tratezi, o faci prezentabilă dar nu o închizi.

Gordillo ar spune că aceasta e diferența dintre ruina recunoscută și rubble — molozul negat. Dar există și o a treia categorie, pe care Chișinăul mi-a arătat-o: ruina cosmetizată, nici recunoscută ca pierdere demnă de memorie, nici negată complet, ci exploatată comercial în starea ei de degradare. Ruina ca fundal ieftin pentru capitalul care nu vrea să plătească pentru o clădire nouă.

Magazinele de partituri nu mai există. Magazinul de abonamente nu mai există. Salonul video nu mai există — nici ca loc, nici ca semnificație. Fulgușorul, cafeneaua cu terasa de unde vedeam clădirea, a fost demolată pentru un complex rezidențial pentru noua elită parvenită. Noile ciuperci pe rinele cafenelelor rezistenței.

Noi am plecat după ‘90 cam toți. Din gașca mea de la Chișinău mai există în Basarabia maxim doi. 90% suntem plecați — în alte orașe, alte țări, alte vieți construite pe ruinele celei dintâi.

* * *

Clădirea încă rezistă. Ruinată. Mereu ruinată. Veșnicul remont.

Și în asta e ceva pe care nu știu cum să-l numesc altfel decât demnitate involuntară — supraviețuirea nu ca victorie, ci ca simplă persistență a materiei care refuză să dispară complet, care continuă să găzduiască orice epocă vine cu chiriaș nou, care păstrează în ziduri straturile tuturor celor care au trecut prin ea.

Benjamin scria că există un acord secret între generațiile trecute și prezente. Nu știu exact ce acord. Dar când trec prin fața clădirii din Chișinău — în imaginație, pentru că nu mai trec fizic de mult — simt ceva din acel acord. Nu nostalgie. Nu regret. Ceva mai rece și mai precis: recunoaștere.

Ruina mă recunoaște. Și eu o recunosc pe ea.

CONSTELAȚIA V — Eșecul Proiectului

Există trei tipuri de ruine politice și nu sunt același lucru.

Ruina colonială e ruina dușmanului, a imperiului care a oprimat. Ruinarea ei e eliberare — sau e interpretată ca eliberare, chiar când procesul real e mai complicat.

Ruina antică e ruina gloriei proprii, a unui trecut din care te revendici. Panteonul, Colosseum-ul, cetățile dacice — ruine pe care le înveșmântăm în melancolie nobilă și identitate națională.

Ruina comunistă nu e nici una, nici alta. Și aici e specificitatea ei și dificultatea ei politică.

E ruina propriului proiect emancipator — a ceva care și-a propus să elibereze și a oprimat, care a vrut să construiască omul nou și a produs omul speriat, care a promis abundența și a produs coada. Sau — și asta e versiunea mai complexă pe care trebuie să o luăm în serios — un proiect care a realizat lucruri reale și a comis crime reale simultan și nu secvențial.

Această ambiguitate produce o patologie specifică a memoriei pentru care nu avem încă un vocabular adecvat.

Germania de Est a inventat Ostalgie — nostalgia pentru Est, pentru formele de viață din RDG. Termenul descrie ceva precis: nostalgia nu pentru sistemul politic, ci pentru obiectele, gusturile, ritmurile cotidianului — pentru o anumită marcă de mașină, pentru un anumit gust de bere, pentru o anumită simplitate a vieții înainte de supraabundența capitalistă. Ostalgie e nostalgie pentru forme, nu pentru conținut politic.

România nu are un termen echivalent. Și absența termenului e simptomatică.

Memoria comunismului românesc e mai complicată decât Ostalgie pentru că comunismul românesc a fost mai brutal în anumite privințe, mai specific național, mai greu de separat în straturi. Ceaușescu nu e Honecker — regimurile nu sunt echivalente și nici memoriile lor nu pot fi. Dar există și în România o nostalgie care nu îndrăznește să se numească nostalgie, o ambiguitate care se ascunde în spatele condamnărilor oficiale și al glumelor în doi peri.

Nu am cuvânt pentru asta în română. Poate că lipsa cuvântului e ea însăși o formă de reprimare — nu politică, ci lingvistică. Dacă nu poți numi ceva, nu poți nici gândi cu el, nici depăși.

Vreau să adaug ceva la Benjamin, sau mai degrabă să-l extind spre Est: furtuna progresului produce ruine indiferent de cine o numește progres. Socialismul a produs ruinele lui — fizice și umane. Capitalismul de tranziție a produs ruinele lui — mai puțin recunoscute pentru că narațiunea dominantă îl prezintă ca soluție. Întrebarea nu e care sistem produce mai multe ruine sau mai puțin vizibile. Întrebarea e: de ce orice proiect politic modern care promite emanciparea tinde să-și producă propriile forme de ruinare?

Aceasta nu e o întrebare nihilistă. Nu e o pledoarie pentru imobilism sau pentru echivalența sistemelor. E o întrebare despre mecanismele prin care proiectele emancipatoare se transformă — nu inevitabil, dar recurent — în mașinării de opresiune și abandon.

Eu am crescut în interiorul unuia dintre aceste proiecte. Știu cum arăta dinăuntru când era viu. Știu ce promitea și ce nu putea să țină. Știu și ce a dat — pentru că a dat ceva, chiar dacă prețul a fost inacceptabil. Știu și ce a luat. Această poziție epistemică nu e superioară altora. Dar e specifică. Și specificitatea ei e că nu îmi permite nici condamnarea pură, nici nostalgia pură. Mă obligă la ambiguitate. Nu ca slăbiciune intelectuală — ci ca onestitate.

Dar deloc întâmplător - m-am maturizat în celălalt regim - pe cra l-am numit canibal - un regim deloc vegetarian. Dar ciuperca de pe ruinele actualului regim nu e neapărat vegetariană.

CONSTELAȚIA VI — Jetztzeit: De Ce Acum

Ruinele nu sunt eterne. Aceasta e o observație banală dar consecventă. Ruinele se demolează, se restaurează, se acoperă cu beton, se transformă în muzee, în malluri, în parcuri logistice. Sau rămân în picioare dar se acoperă cu narațiuni care le neutralizează — devin patrimoniu, devin simbol al puterii învinse, devin atracție turistică.

Andreas Huyssen scrie că modernitatea târzie produce o obsesie a memoriei tocmai pentru că viteza schimbării face ca trecutul să devină îndepărtat cu o viteză fără precedent. Muzeele proliferează, comemorările se înmulțesc, arhivele digitale cresc exponențial — ca răspuns la anxietatea că ceva esențial se pierde.

Dar în Est obsesia memoriei vine dintr-un loc diferit. Nu viteza — ruptura. Nu acumularea treptată a distanței față de trecut, ci tăierea bruscă a continuității. Și acum, la 35 de ani de la tăiere, un al doilea strat de anxietate: generația care a trăit în interior îmbătrânește.

Ce se întâmplă cu ruinele comuniste acum, în 2025?

Primul destin: demolarea. Locul devine altceva — mall, parc industrial, cartier rezidențial. Narațiunea: progres, modernizare, lăsăm în urmă trecutul.

Al doilea destin: recuperarea turistică. Ruina devine destinație — dark tourism, turism industrial, fotografie de artă. Combinatul de la Galați poate deveni ce a devenit Zeche Zollverein în Germania — sit UNESCO, loc de festivaluri culturale, spațiu al memoriei estetizate.

Al treilea destin: îngroparea narativă. Ruina rămâne fizic dar e acoperită de interpretări care o neutralizează. Fie triumfalism — uite unde a dus comunismul, uite ce am depășit. Fie nostalgie restaurativă — uite ce am pierdut, trebuie să revenim. Ambele evacuează ambiguitatea, care e singurul loc din care se poate gândi onest.

Benjamin numea Jetztzeit — timpul-acum — momentul în care o imagine dialectică devine lizibilă, în care trecutul și prezentul se cristalizează într-o constelație care îți permite să înțelegi ce s-a întâmplat de fapt.

Cred că suntem acum în jetztzeit-ul ruinelor comuniste. Suficient de departe pentru a vedea structura, suficient de aproape pentru a nu fi pierdut experiența vie. Generația care a trăit în interior poate încă vorbi. Ruinele fizice există încă, înainte de ultima rundă de demolări sau recuperări. Ambiguitatea e încă suportabilă — nu s-a solidificat încă în mit.

Fereastra se închide însă.

Scriu și pentru că am o datorie față de muncitorul din Galați care nu scrie eseuri despre propria ruinare. Nu din paternalism — nu știu mai bine decât el ce i s-a întâmplat. Știu altceva: știu să pun în cuvinte o experiență partajată, să o conectez cu gândurile altora care au gândit probleme similare, să construiesc un argument care să facă vizibil ceea ce tinde să devină rubble — moloz nerecunoscut, materie negată.

Rancière spune că politica e o redistribuire a sensibilului — o schimbare în ceea ce poate fi văzut, auzit, recunoscut ca existând. Acesta e gestul politic minimal al acestui text: să facă vizibil ceva care tinde să devină invizibil.

EPILOG — Monstrul tandru rămâne

Trec din nou prin Galați.

Aceeași mișcare, același geam, aceeași masă de metal și beton care apare înainte să o aștepți. Același monstru tandru care mă emoționează profund - melancolia industrială e în mine.

Dar ceva s-a schimbat — sau poate că eu m-am schimbat, ceea ce e același lucru din punctul de vedere al vederii.

Văd acum mai mult. Sau văd altfel. Văd nu doar ruina fizică, ci straturile ei — decizia politică de a construi, oamenii care au construit și care au trăit înăuntru, decizia de a abandona sau absența deciziei care e tot o decizie, oamenii care au ieșit pe poartă pentru ultima oară fără să știe că e ultima oară, ruinele de sub ruine, rubble-ul nerecunoscut, memoria fără grup, arhiva fără cititor.

Și totuși. Tandrețea rămâne. Nu a dispărut prin înțelegere. Nu s-a dizolvat în analiză. Melancolia industrială persistă dureros în sufletele noastre.

Există un acord secret între generațiile trecute și a noastră.

— Walter Benjamin, Teza II

Nu știu exact ce acord. Nu știu cui îi datorez tandrețea și melancolia asta — proiectului eșuat, oamenilor care l-au trăit, propriei mele biografii crescute în interiorul lui.

Poate că tandrețea sau melancolia e ea însăși un mod de a gândi. Poate că fără ea — fără acea strângere în piept în fața monstrului — analiza ar fi mai clară dar mai puțin adevărată.

Monstrul rămâne. Întrebarea rămâne. Ruinele nu ne părăsesc. Oare ce fel de ciuperci vor crește pe ele?

Vasile Ernu, 2026