„Orice ființă strigă în tăcere să fie citită în mod diferit”.
Recent a apărut la Editura Trei volumul Aici odihneste amarul. Vindecarea de resentiment - Cynthia Fleury
Am terminat de citit o minunăție de carte acum ceva timp și, până acum, mi-am petrecut momente bune din seri reflectând pe marginea ei, recitind, analizându-mi fiecare pornire mai agresivă pe care am avut-o vreodată, meditând la cât de departe aș fi putut ajunge vreodată din perspectiva unor nemulțumiri sau perioade de deziluzie și furie – comune tuturor, ca ființe umane; totul ca să îmi dau seama exact unde mă plasez, ce fel de persoană am fost și sunt – și sper că voi fi.
Din fericire, după multiple analize și reflecții, cum spuneam, am realizat că prizoniera resentimentului nu am fost niciodată – nici când aveam motive; destrămările obișnuite sau infantile ale unor relații de prietenie nu mi-au posedat niciodată spiritul suficient de mult încât să mă determine să nu apreciez ce am învățat, ce mi s-a oferit în cadrul lor, să mă poziționez în afara judecății generoase a persoanelor care au făcut parte din viața mea – în aceste cazuri personale, încerc să mă bazez cât mai mult pe sfatul unui filosof britanic care mi-a fost călăuză în multe nopți nedormite, A.C. Grayling. Acesta indica faptul că „[…] atunci când judecăm oamenii cu foarte multă generozitate, nu le respectăm numai succesele, ci și aspirațiile; fiindcă dacă ar conta numai primele, foarte puține ființe omenești ar merita altceva decât milă și dispreț” (A.C. Grayling, „Alegerea lui Hercule. Plăcerea și datoria în secolul XXI”).
Totul se sfârșește la un moment dat și avem foarte puține șanse să găsim o ocazie în care percepția sfârșitului să depindă de noi – ca atare, atunci când ne stă în putință, trebuie să includem atât raționalitatea, cât și empatia în procesul de reflecție. Nedreptățile și josniciile m-au înfuriat enorm pe moment și, când am putut face ceva să le schimb, am făcut-o, când acest lucru era imposibil, m-am străduit să mă eliberez de senzațiile năucitoare de beznă absolută, tocmai pentru că știam unde te pot duce – și nu este un loc frumos; locul resentimentarului, mintea lui ocupată de „fantasme mortifere” și de dorințe de răzbunare este un pas important (dar, de multe ori, insesizabil) către dezumanizare. Și oricâtă suferință ar fi stat în originea ei, tot dezumanizare se numește – ea nu poate fi trecută cu vederea și justificată moral doar în baza faptului că agentul provocator a fost suferința (personală sau colectivă); până la urmă, pe acest tip de provocare se bazează toată arhitectura și economia lumii. Injustițiile, atrocitățile, privațiunile, rasismele, traumele emoționale, inadecvările – toate ne provoacă neîncetat limitele suportabilității, toate ne condamnă, de la bun început, să trăim într-o lume pe care, în sinele nostru, în fiecare zi, o respingem, toate, în fine, ne aruncă cel puțin câteva momente pe zi în marginea abisului emoțional și etic; dar soluția la toate aceste lucruri nu poate și nu ar trebui să fie resentimentul, așa cum reiterează cu multă acuratețe și emoție (într-o scriitură impecabilă stilistic și care evidențiază imediat o conștiință rațională, o privire plină de înțelegere și tandrețe asupra defectelor umane) Cynthia Fleury în acest volum, care are și un titlu superb: „Aici odihnește amarul”.
Regula de aur este că, pe căi bănuite sau mai puțin intuite, resentimentul se întoarce (firește) mereu împotriva resentimentarului: fie că vorbim despre resentimentele cotidiene, dintre relațiile umane normale (familie, angajați, colegi, șefi, prieteni), fie că vorbim despre resentimentul politic (a cărui consecință este fascismul), adevărul crunt este că nimeni și nimic nu te protejează cu adevărat de consecințele acestui tip de pulsiune; la un moment dat, tot eșafodajul se prăbușește, iar „omul resentimentului” este prins printre dărâmături. Trăind în resentiment, faci o alegere: îți alegi distrugerea. Așa cum bine intuise și Cioran, toți ajungem să ne distrugem cumva, dar important cu adevărat este doar felul, maniera în care alegem să o facem: „Este indiferent ce mod de distrugere îți alegi. Unul se îngroapă într-o bibliotecă, altul într-o cârciumă. Rezultatul este același. Modul de autodistrugere dovedește ceva pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei să te prăbușești ca să-ți spun cine ești” (Emil Cioran, „Lacrimi și sfinți”).
Personal, nu știu foarte multe despre felul în care vreau să mă prăbușesc, dar știu extrem de multe despre maniera în care nu îmi doresc ca acest lucru să se întâmple, iar „băltirea” emoțională într-o pulsiune pe care efectiv o consider dezgustătoare este una dintre ele: am văzut prea multe ființe consumate de frustrarea că lucrurile nu au ieșit exact cum doreau (când și de câte ori ne ies, vreodată, până la urmă?) și s-au complăcut, ulterior, în resentimente și discuții inutile, în bârfe încărcate de ură, în ură profundă față de anumite categorii de oameni (a se vedea politica și mentalitarul sociale românești și nu numai), în descătușări emoționale care frizează grotescul și absurdul, în răzbunări meschine, care nu concordă cu demnitatea personală pe care ar trebui să o afișăm (da, cu desuetudinea aferentă unei astfel de considerații, că trebuie să existe demnitate), în aderarea la tot felul de grupuri și teorii dubioase, periculoase și extremiste. Toate, dar absolut toate au ca punct de pornire resentimentul, frustrarea. Am stat și m-am uitat, ani de zile – sincer, până și oamenii în stare de ebrietate sau unii „scandalagii de profesie” au mai multă demnitate în manifestări decât resentimentarii.
Ceva profund, profund abject ajunge să iasă la suprafață din această „autointoxicare sufletească”, după cum o numește Max Scheler. Și este „autointoxicare”; Fleury atrage atenția asupra faptului că „resentimentul nu presupune doar re-acțiunea sau absența re-acțiunii, el are legătură cu ruminația, cu decizia de a rumina sau cu imposibilitatea de a nu rumina”. Mințile resentimentarilor sunt așa pentru că, într-un fel sau altul (fără a găsi sau a încerca să găsească o metodă de rezistență) le calibrează așa, le permit să fie așa; nici nu îmi imaginez tristețe mai mare decât să îți donezi tot spațiul mental unor toxicități personale sau colective – oricum, în momentul în care o faci, tabăra cealaltă, ținta resentimentului tău, deja a câștigat. I-ai dat tot ce ești, i-ai dat mintea ta, spațiul tău, timpul tău. Și asta o spune o persoană ca mine, care, fără să fie resentimentară, suferă, totuși, de anxietate destul de mare – mai ales în ce privește relațiile sociale (mă exasperează platitudinile lor, voalul de bunăvoință – sub care se ascund tenebrele, mimetismul stupid, artificialitățile și politețea clișeică, membrana aceea extrem de subțire, care desparte un zâmbet malițios de un ulterior rânjet grotesc), dar care se luptă zi de zi să nu lase anxietatea și dezgustul să îi răpească viața interioară și pulsiunile „vivifere”, să le spunem așa.
Volumul este, cu adevărat, fabulos: Victor Hugo, Jean-Paul Sartre, Frantz Fanon, V. Jankélévitch, René Descartes, Alexis de Tocqueville, Gilles Deleuze, Sigmund Freud, Friedrich Nietzsche, Theodor Adorno, Axel Honneth etc, toți sunt citați în analiza sublimă pe care o realizează autoarea și care, la final, te umple de uimire și de împăcare de sine – sincer, eu cred că este un volum indispensabil în societatea actuală, l-aș propune lectură obligatorie, dacă aș avea puterea și influența. În lipsa unei sublimări corecte, resentimentul preia controlul, la toate nivelurile, fapt observat și de M. Angenot, pe care autoarea îl citează:
„Ideologiile resentimentului sunt intim legate de valurile de anxietate în fața modernității, a raționalizării și a deteritorializării. Mentalitatea de tip «Gemeinschaft», omogenă, caldă și stagnantă, tinde să devină conflictuală în societățile deschise și reci, raționale și tehnice. Resentimentul, care recreează o solidaritate între semeni victimizați și plini de ranchiună și valorizează retragerea comunitară, apare ca o modalitate ieftină de a reaprinde căldura; o comuniune în iraționalul cald, când de fapt avem de-a face cu mecanisme de dezvoltare sociale și internaționale anonime și reci, cu «monștri reci» incontrolabili care împiedică tocmai crearea unor tactici sau reușite colective”.
Nicio ordine a lucrurilor nu poate fi schimbată prin resentiment, nicio revoltă personală sau colectivă nu devine agent de schimbare prin această orbire a ființei, nimic nu se creează, de fapt, din resentiment. Nimic pozitiv, oricum; căci ce se poate crea vedem astăzi și a fost exemplificat de Hermann Broch:
„Există riscul să apară două fenomene la fel de dăunătoare pentru «contaminarea psihică a maselor», și anume «câștigul de iraționalitate și pierderea de raționalitate», primul fiind mai degrabă un exces de aspirație religioasă, iar al doilea un exces de aspirație populistă”. Sounds familiar, right?
Anyway, m-am gândit mult și la credințele mele personale conexe – cum am crezut întotdeauna (și încă cred), asemenea lui Oscar Wilde, că lumea ar putea fi ameliorată prin imaginație, dacă doar am avea suficientă, astfel încât să găsim mai multe resurse de onestitate, de frumusețe, de retragere, de creație. Pe de altă parte, când am citit una dintre cărțile lui Byung-Chul Han – „Conversații despre Dumnezeu. Un dialog cu Simone Weil” (Han este un filosof față de care nu mi-am ascuns admirația și pasiunea), am descoperit că ea poate fi și distrusă prin imaginație – când utilizăm prost imaginația, când o folosim ca să negăm identitatea și alteritatea per se, pentru că atunci încetăm să știm exact ce este iertarea și, odată cu aceste incapacități, intervin resentimentele:
„A ierta se întemeiază pe renunțarea la imaginație, care naște mereu așteptări. Ne simțim dezamăgiți când aceste așteptări nu sunt împlinite. Atunci îl învinuim pe celălalt sau pe noi înșine. Iertarea înseamnă a-l elibera atât pe celălalt, cât și pe tine însuți de această vină: «Cineva, pe care îl iubesc, mă dezamăgește. I-am scris. Imposibil să nu-mi răspundă exact cum mi-am spus eu însumi în numele lui. Oamenii ne datorează ceea ce așteptăm de la ei în imaginația noastră. Să le iertăm această datorie. A accepta că ei sunt altfel decât ființele imaginației noastre înseamnă a imita renunțarea lui Dumnezeu. Și eu sunt altfel decât cel care îmi imaginez că sunt. A ști acest lucru, aceasta este iertarea». Iertarea presupune a renunța la mine însumi, la propriile mele așteptări. Cel ce iartă recunoaște explicit alteritatea – atât alteritatea celuilalt, cât și alteritatea sinelui, care îl desprinde de propria vanitate.
Simone Weil înțelege nu doar iertarea, ci și dreptatea pornind de la alteritate: «Dreptatea. A fi neîncetat gata să admiți că un altul este altceva decât ceea ce citești în el atunci când este prezent (sau când te gândești la el). Sau mai curând: a citi neîncetat în el că el este, sigur, altceva, poate cu totul altceva decât ceea ce citești în el. […] Orice ființă strigă în tăcere să fie citită în mod diferit»”.
Da. Toate ființele „strigă în tăcere”. Dacă ne-am concentra puțin atenția asupra lor (un subiect despre care Simone Weil avea, de asemenea, multe de spus), n-ar mai „odihni atâta amar” peste tot. În această societate bazată inerent pe impulsuri de moment, comerciale sau de alt gen, pe reacții și instantanee, etica atenției despre care vorbește Weil pare ceva supranatural – și acest lucru se vede: se vede în incapacitatea noastră de reflecție asupra problemelor, în bias-urile cognitive pe care le afișăm constant (efectul Dunning-Kruger este unul dintre cele mai des întâlnite, acel moment când, în ciuda informațiilor insuficiente, a educației precare într-un domeniu, o persoană își supraestimează abilitățile), în reacțiile furibunde, în taxarea oricăror mici prejudecăți drept ideologii atent plasate (oamenii nu ar putea trăi, din punct de vedere antropologic, fără prejudecăți, îmi pare rău să o spun), în abilitatea noastră modernă de a interacționa doar la suprafață, în impulsurile odioase de a distruge și jigni, în atacurile la persoană etc.
„Potrivit eticii atenției la Weil, un sfert de oră de atenție cântărește mai mult decât faptele bune: «Sufletul este ceva ce se împotrivește atenției adevărate mult mai puternic decât se împotrivește trupul oboselii. Acest ceva este mult mai aproape de rău decât de carne. De aceea, de fiecare dată când suntem cu adevărat atenți, ceva rău din noi se destramă. Dacă suntem atenți având această intenție, un sfert de oră de atenție prețuiește cât foarte multe fapte bune»”.
Atenția noastră este constant deturnată, iar acest element pervers al societății actuale este un catalizator perfect pentru resentiment – frustrările, traumele sunt deja acolo, fiecare persoană le are, dar atunci când intervin mii și mii de stimuli care să sedimenteze, fix prin neatenție, preconcepții și trăiri, aceastea se transformă, ulterior, în credințe profunde, iraționale, furibunde. Este butoiul cu pulbere perfect pentru resentimentari. Sigur, decizia de a fi resentimentar este una personală, dar nu putem spune că societatea creată în prezent – pe aceste paradigme inflamatoare – nu contribuie imens la acest lucru. Războaiele între clase, abil instrumentate de politicieni și mass-media (a se vedea grevele unor categorii profesionale, asupra cărora societatea civilă deversează toate injuriile și responsabilitățile reale sau imaginare, doar pentru că anumiți „experți” sau politicieni au ajuns să spună niște prostii incomensurabile), mentalitarul creat pe niște premise ale eficienței și consumului, ale livrării de rezultate în domenii în care, în general, lucrurile nu sunt deloc atât de simpliste au ajuns să determine apariția unor doze imense de resentiment, care iese la iveală prin niște cazuistici înfiorătoare: manosfera, voturi de blam, furii colective împotriva tuturor migranților, criminalitate și cazuri odioase de abuz asupra ființelor lipsite de apărare, egoismul furibund care cere destrămarea oricărei plase de siguranță pentru ceilalți, ura față de vârstnici și față de oamenii care trec prin cazuri particulare de iad personal (și-au pierdut locul de muncă și sunt șomeri, nu au abilitățile necesare sau educația necesară pentru a se angaja undeva și beneficiază de sume infime de ajutor social, femei extrem de sărace, needucate, care au mulți copii).
De multe ori, nici nu bănuim (pentru că nu suntem atenți) când anume se instaurează cu drepturi depline furia resentimentară – o vedem doar atunci când explodează; și, cu toată părerea de rău, în acele cazuri, nu prea mai sunt multe lucruri de făcut.
Uităm că (și mă refer din nou la Byung-Chul Han, la o altă carte monumentală – „Societatea paliativă. Durerea astăzi”) „fără durerea pentru Celălalt, nu avem acces la durerea Celuilalt”; și nici la a noastră. Și nici Celălalt nu va avea.
Oana BĂLUICĂ (n. 1991) este doctor în filologie cu o teză intitulată „Carnal și mercantil în literaturile anglo-saxonă, franceză și română. 1830-1950”, ce reprezintă o încercare de a circumscrie, la nivel teoretic și literar, o problematică de actualitate, care nu s-a bucurat de largă vizibilitate în domeniul studiilor de literatură comparată. A publicat articole și studii în diverse reviste și volume din țară și din străinătate, a lucrat (și colaborează și în prezent) la revista Scrisul Românesc și a participat la numeroase conferințe naționale și internaționale: Fears and Anxieties in the 21st Century – Cyber Security and Internet Safety, Praga, 5-7 mai, 2016; Fears and Anxieties in the 21st Century, Mansfield College, Oxford, United Kingdom, 19-21 septembrie, 2016; Comparatism, Identitate, Comunicare, Craiova, 14-15 octombrie, 2016; CIL – Creativity, Imaginarium and Language, Craiova, 20-21 mai, 2016; CIL – Creativity, Imaginarium and Language, Craiova, 19-20 mai, 2017 etc., cu lucrări privitoare la imaginea prostituatei în opera unor scriitori precum Marcel Proust, Mateiu I. Caragiale sau Charles Dickens, dilemele și provocările feminismului, ideea de promiscuitate și concepția culturală asupra corpului feminin mercantilizat. Printre domeniile ei de interes se numără studiile culturale, literatura contemporană, cinematografia, teoria politică și diversele schimburi culturale (în spațiul vestic sau cu privire la interacțiunea Orient-Occident)
