Orice limbă care ne îndepărtează de familiar este bună pentru a scrie despre moarte

Laura T. Ilea este scriitoare și eseistă. A publicat romane, „Cartografia lumii de dincolo” (Humanitas, 2018) și „Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur” (L’Harmattan, 2015), și un volum de nuvele, „Est” (L’Harmattan, 2008). Volumul de eseuri „Politiques du désir” a apărut în 2021 la editura Mimesis, iar „Nomadism. Despre gândirea care devine corp” în 2024 la ed. Litera. Este conferențiar la Departamentul de literatură comparată al UBB Cluj. Ultimul roman a apărut la Editura Cartier 2025: „N-am chef să mor".

„N-am chef să mor" — e un titlu obraznic. „Chef" nu e un cuvânt filosofic. Nu e „nu vreau să mor", nu e „refuz moartea" — e ceva mai colocvial, aproape enervat, ca și cum moartea ți-a mai bătut la ușă o dată și ești sătul. De unde a venit titlul ăsta?

 Titlul a apărut mai întâi în franceză, iar el era accentuat: « Je n’ai pas du tout envie de mourir », adică chiar n-am chef să mor. La ce face aceasta referință? Dacă ar fi doar moartea, în toată gravitatea ei, aș fi făcut o alegere mai puțin frivolă. Dar mie îmi place frivolitatea. Mi se pare cel mai profund lucru. Cred că trebuie să ai o mare libertate interioară ca să poți practica frivolitatea. „N-am chef” pentru că, de la un moment dat încolo, toți și toate ne prezic moartea: pragurile artificiale pe care ni le impunem sau ni se impun, patruzeci, cincizeci de ani, jaloane previzibile, mediocre, epuizarea resurselor creativității, epuizarea resurselor amoroase și de regenerare. Ești expirat, nu înțelegi, ești depășit. De când ne naștem, începem să expirăm, într-un anume fel.

Când ne aflăm într-un amfiteatru și împărtășim idei, ne descompunem, devenim plasmă de trecere pentru alte funcții, dincolo de ceea ce numim noi conștiință umană, care ne vor dislocui. E bine că expirăm și că ne descompunem, dar la fel de bine e că, atâta vreme cât „ardem” în lume, putem încetini aceste procese. Pentru un moment, oglinda indiferentă a lumii se întoarce cu mirare înspre noi și nu putem să ratăm această întrebare. E poarta legii despre care vorbește Kafka, acea unică ușă păstrată dintotdeauna pentru noi. Și, ori de câte ori ni se spune să depunem armele, să ne retragem, să fim rezonabili, trebuie să răspundem cu aceeași impertinență.

De aici, obrăznicia și frivolitatea titlului. Știu că frivolitatea ca exercițiu de profunzime nu e un demers răspândit. Îmi amintesc o remarcă a lui Kundera, care spunea că nu poate trece peste o anume barieră de comunicare cu cei care nu au simțul umorului, al derizoriului, acei „agelasti”, oameni care nu resimt insignifianța, ridicolul. Ale lor și ale lumii. Kundera e unul din maeștrii mei, în ce privește scrisul. Tot el imagina posibilitatea de a construi un roman în care niciun cuvânt să nu fie serios, dar care ar vorbi totodată despre lucruri cât se poate de serioase. Nu știu dacă i-a ieșit. Un astfel de roman a fost Le fête de l’insignifiance (în română apărut la Humanitas cu titlul Sărbătoarea neînsemnătății, în traducerea Ioanei Pârvulescu, în 2014 și 2021).

Am avut și alte titluri pentru acest roman, printre care „Teoremele nemuririi”, „Imediat după răsărit”, „Locul prin care am trecut Atlanticul pe jos” – toate acestea mi s-au părut însă prea livrești. Singurul titlu care a trecut testul – am făcut chiar o licitație între prieteni și colegi-scriitori, iar Radu Vancu l-a ales fără să clipească, confirmat apoi de Ruxandra Cesereanu – a fost N-am chef să mor. Mai mult, coperta creată de Vitalie Coroban îi reprezintă exact spiritul.

 Ai plecat din Heidegger — existență, viață, umbra cunoașterii — și ai ajuns la Pamuk, Saramago, Sábato, adică la orbire, la margine, la rezistență. Asta nu e o traiectorie academică obișnuită. Ce te-a scos din filosofie și te-a băgat în literatură? Sau filosofia te-a urmărit și acolo?

 M-a scos o reședință pe care am avut-o în 2006 la Paris, când am stat șase luni la Récollets. Probabil că era de multă vreme latentă această tendință, dar, cum știi, avem în noi povești pe care poate nu le vom scrie niciodată, fiind captivi într-un scenariu de imprumut. 2006 a fost momentul întâlnirii mele cu propriul scenariu, pe care l-am continuat ulterior. Cum se zice, a fost întâlnirea mea cu destinul, momentul în care mi-am pus în ordine toate manuscrisele pe care le-am adus din România și am început să-mi forjez propria voce. Am întâlnit la Paris artiști ale căror case și instrumente au fost măturate de uraganul Katrina (New Orleans, 2005) și care își continuau cu asiduitate periplul artistic. Mi s-a părut forma cea mai atractivă de existență, care mi se potrivea cel mai bine. Mi-a priit cămașa conceptelor, am dansat întotdeauna printre ele, am o apetență pentru conceptualizare, pentru gândirea în mișcare, dar am și o mare rezistență la filosofia de sistem. Mă îmbolnăvește pur și simplu, nu pot să nu observ imediat carcasa, scheletul, eviscerarea. Or, mie îmi place carnalitatea, vânzoleala, frivolitatea vieții, devenirea, cu extremele ei, cu modul ei haotic de a ne impinge înainte și de a ne crea mari bucurii, confuzie, creație.

Dincolo de aceasta, orbirea a fost coșmarul meu dintotdeauna, o lume pe care să n-o mai vezi părând echivalentă cu moartea. Așa că, după Paris, ajungând la Montréal, am făcut un al doilea doctorat, de data aceasta în literatură comparată, explorând toate aceste rămășițe ale luminii, modul lor de a produce în continuare viață, nostalgia turcă a lui Pamuk si lumea miniaturiștilor care își pierd vederea pentru artă, în Mă numesc Roșu, distopia creată de Saramago în Eseu despre orbire, pentru că excesul de raționalitate creează iraționalitate. Și tunelele inițiatice ale lui Sábato în „Raport despre orbi” din Despre eroi și morminte. Tot ceea ce lumina difuză a filosofiei nu mai putea acoperi. A fost o perioadă de descindere creativă care m-a împins și mai departe în explorarea propriei voci, ca romancieră. Sau cum doriți să o numiți, având în vedere că e mereu permeată de meditația filosofică.

Nu am renunțat niciodată la filosofie. Doar că ea s-a făcut altfel.

La fel, nu am renunțat niciodată la a povesti lumea. Doar că aceasta s-a făcut mereu altfel, având în vedere că era practicată de un om care pentru care exercițiul filosofic era ineluctabil.

Ai scris Les femmes occidentales n'ont pas d'honneur — o femeie din Est privind Vestul. Acum, după ani de Montreal și Cluj mai e valabil titlul? Sau l-ai rescrie? Ce mai rămâne din asta?

 Sigur că mai e valabil titlul. E poate cea mai transgresivă carte a mea și a provocat controverse la Radio Canada și în trei reviste montrealeze (Le Devoir, La Recrue du Mois, HuffPost). E poate mai puțin despre o femeie din Est privind Vestul (despre aceasta am scris în volumul de nuvele Est, publicat de L’Harmattan în 2008), cât despre o femeie care, venind din Est, trăiește Vestul și privește, de acolo, o alta formă de „Est”, cel al lumii arabe. E deci plasată undeva, într-un loc care îi dă libertate și detașare față de geografia Vestului și Estului. Nu cred că poate fi publicată încă în română. Deși, cine știe, după N-am chef să mor (Cartier, 2026), poate că e posibil un pas mai departe. Puțini oameni din România cunosc această carte, deși am făcut diverse prezentări ale ei in spațiul francofon, la evenimente L’Harmattan, la evenimente ale ICR, Paris, într-un interviu cu Ovidiu Șimonca și Dan Burcea pentru Observator cultural. Foste studente, care trăiesc acum la Paris, au citit-o. De curând, am oferit-o lui Emilian Galaicu-Păun. O mai cunosc Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Magda Cârneci, Tania Radu și cam atât.

Rămâne mult dintr-un asemenea gest – în special modul în care am trecut o limită și nu am mai vrut de atunci să o retractez. E modul în care am devenit scriitoare. Annie Ernaux – a merge dincolo, in explorarea memoriei. Deși nu o știam pe Ernaux pe atunci. Nelly Arcan, Édouard Louis. Astfel de lucruri probabil se scriu cu ușurință în franceză – e un spațiu al transgresiunii, al nihilismului și libertinajului. Apropo de aceasta, faptul ca N-am chef să mor a fost acceptat la Chișinău, la Cartier, a fost pentru mine marca gustului literar si speculativ al celor care reprezintă această editură. De altfel, am participat de curând la Zilele Literaturii Romane de la Chișinău (18-23 mai) și am putut să o observ pe cont propriu.

 Cartea a fost scrisă în franceză între 2016 și 2019 și publicată în română. Moartea sună diferit în franceză față de română? Există o limbă mai bună pentru a scrie despre asta?

Orice limbă care ne îndepărtează de familiar este bună pentru aceasta. Am cochetat o vreme cu germana, am trecut prin spaniolă ca să explorez spațiile orbirii, am trecut razant prin engleză, cam pe vremea când descopeream cum reușește Alice Munro să atingă, cu câteva gesturi, teme și mai ales tabuuri pe care unii autori nu pot să le aducă la suprafață în cărți întregi. Mi-a plăcut întotdeauna să mă joc cu tabuul, iar pentru aceasta nicio limbă nu e interzisă. Mi-a plăcut de asemenea o altă autoare canadiană care trăiește în Franța, Nancy Huston, care își traduce singură textele, din franceză în engleză și invers.

Așa am încercat și eu să fac cu N-am chef să mor, pe care am trecut-o din franceză în română. Sunt sigură că va veni și vremea retroversiunii ei, adică a publicării în franceză. Cărțile pe care le-am scris mi-au făcut întotdeauna mari surprize, prin modul în care au intrat intempestiv în lume. Și m-au trădat, uneori. Așadar, dacă e vorba despre o limbă franceză în care am putut exprima lucruri de neexprimat în română, mă refer în special la franceza canadiană, care nu e același lucru cu franceza din Franța. Nu e limba pe care a „torționat-o” Cioran, a manevrat-o Ionesco, a speculat-o Fondane, a populat-o Anne de Noailles sau a dislocuit-o Istrati. Ci e o limbă cu sonorități și referințe culturale diferite. Când mă gândesc la ea, mă gândesc la sonoritățile din piesele lui Wajdi Mouawad, regizor canadiano-franco-libanez care trăiește acum în Franța și pune în scenă, printre altele, Oedip al lui Enescu. Mă gândesc la sonoritățile lui Dany Laferrière, membru al Academiei franceze, și care aduce Insulele Caraibe in țesutul Canadei. Mă gândesc la filmul Mommy al lui Xavier Dolan și la pădurile nesfârșite, în care mă retrag din când în când, în colaborările mele cu Three Ecologies Institute. De acolo, de la capătul drumului, se întind până în Nord șase mii de kilometri de pădure canadiană. Îți dai seama că toate acestea se resimt în scrisul meu, în româna mea.

Sunt lucruri pe care încerc să le transmit și fetelor mele, pentru că ele au avut doar puțină vreme acces la spațiul canadian. E patria mea ascunsă, cu o franceză idiomatică, impregnată de migrații, de experiențe diferite ale morții, iubirii și vieții. Ale natalității chiar, întrucât Canada este o țară a natalității, poate ultima dintre țările occidentale (nu știu cum stau lucrurile în țările scandinave și nu am făcut studii sociologice, e doar o intuiție) în care se nasc încă atâția copii. Și o țară a rezervelor de apă. Toate acestea au contribuit, alături de un sens diferit al spațiului, la modul în care franceza mea a articulat experiența morții. Moartea ca gest violent, absurd și abuziv. Sper că toate acestea s-au simțit la trecerea cărții prin membrana românei. Nu cred că aș fi putut scrie această carte, inițial, în română. Franceza îmi servește aici de scut și de bumerang.

Montréalul e centrul geografic al romanului, dar nu e o casă stabilă — din el pornesc fire spre România, SUA, America de Sud. Ce e Montréalul pentru tine în viața reală — casă, exil sau laborator?

 Casă și laborator. Încerc de când am plecat, de zece ani, să tai cordonul ombilical, și nu cred că va fi vreodată posibil. Fetele mele „au ales” să se nască la Montréal. Și, probabil că dacă nu aș fi plecat de acolo, aș fi adus pe lume alți copii. Întoarcerea acasă m-a împins însă într-o altă direcție. Tot la Montréal mi-am descoperit vocea de femeie-scriitor și nu m-am mai dezis niciodată de ea. Tot acolo am învățat să vorbesc despre bani – să cer să fiu plătită pentru ceea ce știu să fac dar și să imaginez altereconomii, pedagogii alternative. La Montréal am explorat moduri experimentale de a face filosofie, de a trăi cu natura, cu indigeneitatea. Dar și de a te pierde în mulțime, a trece, ca printr-o epidermă, într-o altă dimensiune. Imposibil să mă consider în exil acolo. Nu m-a împins nicio situație politică să plec. Și nu mă obligă absolut nimic să mă întorc acum. Fetele mele sunt doar pe jumătate canadience, cealaltă jumătate e profund europeană. Reperele lor sunt reperele noastre – pe de o parte integrare a „lumii de dincolo”, pe de alta respingere. Ele au două modele de lume, a tatălui și a mamei. M-am declarat, în Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (L’Harmattan, 2015) scriitoare montrealeză de origine română. Nu știu exact ce înseamnă „canadienitatea” (deși am fost mândră de discursul premierului McCarney La Davos), nici să fii quebechez, dar știu cu siguranță ce înseamnă să fii montrealez, deși trăiesc cea mai mare parte a anului în România, la Cluj. Să aparții, să frecventezi mai multe lumi, cu culturi și religii diferite. Mi s-a cerut uneori, de când m-am întors în țară, sa renunț la această parte a identității mele. E prea târziu, ar fi ca o amputare din care chiar și „identitatea” mea românească ar ieși în pierdere. Nu am știut când m-am întors în România că va fi așa. Dar acum știu. E locul in care m-am format, ca om matur, am călătorit, mi-am văzut copiii născându-se, mi-am inventat o nouă limbă, mi-am apropriat un anume fel de franceză, pe care nu l-aș fi vorbit niciunde altundeva. E franceza mea. Și e și româna mea, ca urmare, pe care o scriu altfel, de când o trec prin filtrul francezei: fraze sacadate, directe, fără multe înflorituri baroce. Limba mea. Formula mea estetică, până la urmă.

Și eu trăiesc de ani buni între lumi — format în URSS, Basarabia, Bugeac, ajuns în România – schimbat 7 orașe, privind mereu dintr-un loc care nu e nici acolo, nici aici. Știu că prețul e real și că nu e același pentru toată lumea. Care a fost pentru tine cel mai greu preț de plătit? Cum e să trăiești între multiple lumi?

 Prețul cel mai greu de plătit e neapartenența, epuizarea atunci când trebuie să faci slalomuri, ca să poți să înnozi cele două capete, spaima că într-o zi, din oboseală sau pur și simplu din trecerea vremii, va trebui să renunți. Și, mai ales, cred, spaima că o situație-limită, de viață și de moarte, te va obliga să iei decizia definitivă: război, îmbătrânirea părinților, boală. Am datorii de onoare în România și sunt recunoscătoare că încă nu mi s-a cerut să mă exprim definitiv în direcția lor. Am văzut aseară filmul Citind Lolita în Teheran, după cartea lui Azar Nafisi, și știu ce înseamnă aceste datorii de onoare: Nafisi a stat optsprezece ani într-un loc pe care nu l-a părăsit decât în momentul în care îi punea în pericol viața.

Personajul tău, jurnalista Anne Legendre, nu are o patrie geografică. Are trei patrii afective: a iubiților, a fiului, a tatălui. E o definiție alternativă a apartenenței — sau e tocmai absența ei?

Numim aceste spații afective doar metaforic patrii. Patria e ceea ce te închide în lucruri mai vechi decât îți poți vreodată aminti. Sau îți facilitează trecerile peste fronteire – prin tratate, politici guvernamentale, strategii culturale. Care îți infuzează o memorie a limbii, a epocilor istorice în care planezi o vreme, străduindu-te din răsputeri să aduci un cuvânt nou, o sonoritate diferită care să îți ateste trecerea. Iubiți, tată, fiu – acestea sunt ecuațiile tari în care am plasat-o pe Anne Legendre (și am ținut să aibă un nume francofon pentru că e ceea ce aș fi putut și eu face, atunci când am devenit cetățean canadian, în 2012, dar nu am făcut-o, în numele continuității memoriei). Sunt ecuații tari tocmai pentru că, fiecare dintre cele trei îi perturbă ceea ce ea numește patrie – fie cea din trecut, fie cea din prezent, fie frontierele pe care le-a traversat încontinuu. Ecuațiile feminine o ajută să nu-și piardă mințile. Ecuațiile masculine sunt cele care o obligă să-și developeze pozițiile ideologice, afective și existențiale. Și o incită la repetarea leitmotivului: „N-am chef să mor!”.

 Ai vorbit la Radio România Cultural despre un ritual al morții pe care personajul îl găsește — un ritual care pierde aura morbidă și devine plin de tandrețe, de râs, de apropiere umană. De unde ai luat asta? E ceva trăit, e ceva citit, e ceva construit?

 Este ritualul pe care îl caută acei oameni care au pierdut bazele tradiționale ale credinței. Eu l-am plasat în roman în mijlocul pădurii tropicale, într-o comunitate Guarani, nu din căutarea exotismului, ci mergând în întâmpinarea faptului că, de când există umanitatea, au existat cel puțin zece mii de forme de manifestare religioasă. Nu cred că suferința, vina și păcatul în centrul unei doctrine religioase pot vorbi personajului meu, care și-a trăit cu intensitate viața, cum se spune. Care, în principiu, ar trebui să plătească pentru greșelile sale. Cred în eroare, dar nu în păcat capital. Și cred, ca în filmul La grande bellezza de Paolo Sorrentino (2013) că, în loc să ne ocupăm cu judecarea devierilor unuia sau altuia de la calea dreaptă, am face mai bine să ne apropriem de aceștia cu empatie, cu tandrețe, cu râs. Corpurile noastre defilează prin lume, cu eroare, suferință, toxicitate cu tot. Și e incredibilă măsura în care se pot regenera și produce în continuare artă, știință, fermenți de comunitate umană. Râs.

 Ai scris că gândirea devine corp. Dar în roman corpul pare cel care gândește primul — personajul simte înainte să analizeze. Care vine înainte, până la urmă?

Nu știu cum se poate altfel. Când suntem foarte tineri, preluăm gândirea altora și ne-o apropriem, veseli impostori, pentru a defila cu ea, pentru a impresiona. Apoi vine testul corpului. Câtă gândire poate duce mai departe. Cât poate sacrifica pentru a rămâne viu, pentru a gândi lumea pe cont propriu. Câtă impudoare își poate asuma pentru a continua să trăiască. Corpul a termometrul gândirii. Scara ei Fahrenheit. Și scara Richter. Pentru că există multe cutremure în această ciocnire.

Cartea are 128 de pagini. Moartea e uriașă. Cum ai negociat asta?

Prin ritm. Am intensificat ritmul în așa fel încât moartea însăși, spectrul acela absurd și fără nicio noimă, să nu apuce să se strecoare prin crevase. Dar ea o face, în partea a treia, și acolo pare că ritmul e învins. Dar ritmul o ia de la capăt, confuz și neîncrezător, în partea a patra. Și se cațără înapoi pe viață, ca o iederă. Ritmul ține loc de spaimă a morții.