Palme d'Or fără sală de premieră: Cristian Mungiu critică dur starea de abandon a infrastructurii cinematografice

Există în București un cinema cu o istorie lungă și o stare prezentă pe care e greu s-o numești altfel decât abandon. Cinema Studio, undeva în centrul unui oraș care a uitat să mai aibă grijă de lucrurile care contează, a găzduit luni o conferință de presă. La masă stătea Cristian Mungiu în semiîntuneric, cu al doilea Palme d'Or al carierei sale la câteva zile distanță — trofeul care, aflăm din anecdota lui, a fost scos din bagaj și verificat cu atenție de un agent de securitate pe aeroportul Charles de Gaulle. Singurul francez, glumea Mungiu, care nu știa ce e un Palme d'Or.

România știe ce e un Palme d'Or dar nu știe să aibă o sală în care să-l prezinte. Conferința aceasta era cumva simbolic puse față în față: Reușita - Palme d'Or-ul de la Cannes cu Cinemaul Studio abandonată, nefuncțională - starea infrastructurii cinematografiei românești.

Asta e, în esență, tot ce trebuie să înțelegi despre conferința de presă de luni. Nu era o conferință despre film. Era o conferință despre un stat care și-a transformat excelența culturală într-un bun de export și a păstrat pentru uz intern doar absența.

Mungiu a spus-o fără ornamente: „E un pic stânjenitor că la 20 de ani după ce am luat primul Palme d'Or ne întoarcem acum și nu avem încă o sală de premieră la care să prezentăm filmul în București."

Stânjenitor. E cuvântul unui om educat și răbdător. Eu aș folosi altul: catastrofă.

Trebuie spus de la început, pentru că altfel se pierde: Cristian Mungiu nu a vorbit luni despre sine. Nu a venit să-și negocieze confortul personal sau să ceară privilegii de laureat. A venit să facă ceea ce face de douăzeci de ani în paralel cu filmele sale — să lupte pentru infrastructura unei bresle întregi, cu autoritatea pe care i-o dă tocmai faptul că el personal nu are nevoie de ea.

„Premiul acesta nu îmi aparține doar mie, aparține cinematografiei române", a spus el. Fraza nu e retorică. E o poziționare politică. Mungiu știe că singurul motiv pentru care cineva îl ascultă la o conferință de presă despre taxa pe jocuri de noroc și Centrul Național al Cinematografiei este că are două Palme d'Or. Și folosește această monedă nu pentru sine, ci pentru ceilalți — pentru regizorii fără palmares, pentru cinematografele din orașele mici, pentru publicul care nu mai are unde să vadă un film.

Există o specie rară de oameni care, odată ce ajung acolo unde și-au dorit, folosesc poziția ca să pună scara pentru alții. Mungiu e din această specie. Asta nu înseamnă că trebuie să-l canonizăm — înseamnă că trebuie să-l ascultăm. Mai ales când spune lucruri pe care ar trebui să le spună alții și nu le spun.

Pentru că asta e poate cea mai tulburătoare întrebare a zilei de luni: de ce spune Mungiu aceste lucruri? De ce un regizor cu Palme d'Or trebuie să explice la o conferință de presă cum funcționează — sau mai degrabă cum nu funcționează — finanțarea publică a cinematografiei? Unde sunt instituțiile? Unde e critica culturală? Unde e presiunea sindicală a breslei? Dacă nici cineaștii care au ajuns, cred eu, o forță în România, nu reușesc să se impună în fața clasei politice - atunci cine? Unde e, la urma urmei, statul cu toate instituțiile lui?

Hai să vorbim despre cele două Românii. Nu e o metaforă nouă, dar e una care nu și-a pierdut tăișul.

Prima Românie câștigă Palme d'Or. Face filme care circulă în sute de cinematografe din toată lumea, care umplu sălile la Paris, Berlin, New York, Londra care sunt analizate în presa internațională cu un respect pe care presa românească abia dacă îl acordă propriilor laureați. Această Românie există, e reală și e, în felul ei, remarcabilă.

A doua Românie nu are cinematografe. Nu ca metaforă — ca fapt concret, verificabil, geografic. Din peste sute și sute de orașe și comune ale acestei țări, doar cincizeci și două mai au săli de cinema funcționale. Nouăzeci de ecrane în cincizeci și două de orașe. Asta înseamnă că dacă locuiești în oricare altă localitate — și vorbim de milioane de oameni — filmul de care toată lumea vorbește, filmul cu Palme d'Or, filmul românesc care a cucerit Cannes-ul, pur și simplu nu există pentru tine: ca experiență colectivă, ca ritual public, ca eveniment cultural.

Mungiu a anunțat luni că „Fjord" va putea fi văzut în România pe 13 iunie, într-o proiecție unică. Regizorul Cristian Mungiu a mai cerut ca cineaștii români să aibă acces la Sala Palatului. Conform regizorului este singura sală în care se pot aduna 1.000 de persoane, sălile din mall fiind prea mici.

Dupa victoria de la Cannes, Cristian Mungiu lanseaza „Fjord” in Romania pentru o singura zi. Avanpremiera va avea loc pe 13 iunie, in 90 de cinematografe din 52 de orase.

O proiecție. O singură seară. Ca în vremea caravanelor de altădată.

Și aici e ceva ce Mungiu însuși l-a formulat cu o precizie dureroasă: caravana cinematografică pe care a organizat-o acum aproape douăzeci de ani pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" „nu a fost un semnal de alarmă, ci a devenit norma pentru distribuția de film autohton în România." Cu alte cuvinte: ce părea în 2007 o soluție de criză, provizorie și jenantă, a devenit în 2026 modul normal de a funcționa. Nu am rezolvat nimic. Am normalizat criza.

Cine vede filme de autor în România? Cine are acces la cultura pe care această țară o produce și o exportă cu atâta mândrie? Răspunsul e, în linii mari, urban, educat, cu venituri medii spre ridicate, locuind în unul din puținele orașe care mai au sală. Restul — și restul e marea majoritate — privește de la distanță o cultură care se face în numele lor, dar nu și pentru ei.

Abandonul nu s-a întâmplat peste noapte. Are o istorie, are o logică și, dacă privești cu atenție, are și o intenție.

Anii nouăzeci au adus în România, odată cu piața liberă, și ideea că piața poate decide ce merită să supraviețuiască. Cultura a fost aruncată în această piață care nu exista, cu instrumente care nu funcționau, fără filet de siguranță. Cinematografele au fost preluate, vândute, transformate în supermarketuri, biserici, săli de jocuri. Casele de cultură din orașe mici și comune au intrat în degradare administrativă. CNC-ul a fost subfinanțat structural, nu accidental.

Nu e o conspirație. E ceva mai banal și mai devastator: o alegere politică repetată an după an, guvern după guvern, de dreapta și de stânga, de tehnocrați și de populiști. Alegerea de a nu considera cultura o investiție publică, ci un lux pe care și-l permit alții. Această alegere are consecințe directe, măsurabile, în bani și în săli de cinema închise.

Mungiu știe istoria asta. O trăiește de douăzeci de ani. Și tocmai de aceea ceea ce spune el acum nu e o reacție emoțională la un moment de glorie — e un diagnostic asumat, construit în timp, formulat cu datele pe masă.

Acum vine cifra. Am lăsat-o aici pentru că are nevoie de contextul construit mai sus ca să lovească cu toată greutatea ei.

130 de milioane de euro.

Aceasta e datoria pe care statul român o are față de cinematografia națională. Nu e o estimare vagă, nu e o metaforă despre subfinanțare cronică. E o sumă concretă, calculabilă, rezultată dintr-un mecanism legal ignorat sistematic.

Iată mecanismul, explicat de Mungiu cu o răbdare pe care eu personal nu aș mai avea-o: „Cinematografia română nu primește bani de la bugetul de stat. Există un fond cinematografic care este alimentat prin lege din diferite surse. Fondul cinematografic este subfinanțat pentru că unele din fondurile prevăzute în lege nu sunt încasate."

Una dintre aceste surse e taxa pe jocurile de noroc. Prevăzută în lege din 2020. Obligatorie. Nevăzută niciodată de Centrul Național al Cinematografiei. Niciodată — adică nici un an, nici o tranșă, nici o excepție. Șase ani de lege ignorată. Șase ani de bani care s-au dus în altă parte sau nu s-au colectat deloc.

Rezultatul: 130 de milioane de euro lipsă. Bani care ar fi putut dota cinematografele și casele de cultură cu echipamente de proiecție. Bani care ar fi putut finanța zeci de filme. Bani care ar fi putut construi exact infrastructura pe care Mungiu o cere acum, la o conferință de presă, într-un cinema pe jumătate fantomă din centrul Bucureștiului.

Și — asta e detaliul care ar trebui să scoată pe oricine din letargie — remedierea nu necesită o lege nouă, nu necesită o dezbatere parlamentară, nu necesită o reformă structurală. Necesită un ordin comun al Ministerului Finanțelor și al Ministerului Culturii. Atât. Un ordin de ministru separă România de a-și onora propria lege. Și nimeni nu l-a semnat în șase ani.

La asta se adaugă o altă problemă semnalată de Mungiu: fondul cinematografic e alimentat dintr-o taxă pe publicitatea TV, dar CNC nu are puterea legală să oblige posturile să declare și să plătească pentru întregul volum de publicitate contractat. Iar publicitatea digitală — Meta, Google, TikTok — nici măcar nu e pe lista surselor de finanțare, deși a depășit de mult publicitatea TV ca volum și relevanță.

Bugetul Ministerului Culturii? Mungiu l-a descris cu o frază care ar trebui repetată în fiecare dezbatere publică despre cultura română: „Singurul buget al unui minister al Culturii în Europa care începe nu cu un zero, ci cu doi de zero este în România." 0,0 ceva. Într-o Europă în care cultura e tratată ca investiție strategică, România alocă pentru ea o sumă care se pierde în zecimale.

O paranteză necesară, și oarecum incomodă pentru toți cei care scriem.

Conferința de presă de luni a fost acoperită de presa română ca eveniment de showbiz și cultură. Anecdota cu trofeul prin scanerul de aeroport a circulat mai bine decât cifra de 130 de milioane de euro. Întrebările despre data avanpremierei și despre dacă Sebastian Stan și Renate Reinsve vor veni la premiera din România au ocupat mai mult spațiu decât scandalul fiscal pe care Mungiu l-a pus pe masă.

Asta nu e o critică la adresa jurnaliștilor prezenți — e o observație despre un sistem editorial care a decis, structural, că cultura înseamnă entertainment și că problemele de finanțare publică a cinematografiei sunt o chestiune de nișă. Că 130 de milioane de euro furați legal dintr-un fond cultural nu e un subiect de anchetă economică, ci o declarație pe care o citezi și treci mai departe.

Mungiu ar trebui să nu fie singur în această bătălie. Ar trebui să existe o critică culturală funcțională care să ducă aceste dosare. Ar trebui să existe organizații profesionale cu voce publică. Ar trebui să existe o presă care să trateze politicile culturale cu același seriozitate cu care tratează politicile fiscale sau de infrastructură.

Nu există. Și atunci vine regizorul cu Palme d'Or și explică el, la conferința de presă despre propriul film, cum funcționează taxa pe publicitatea TV.

Există o capcană în care cad cu ușurință discuțiile despre cultura română și despre care trebuie să fim atenți. Capcana se numește: „dar uite că merge și așa."

Merge. Mungiu a luat Palme d'Or. Puiu, Jude, Porumboiu, Muntean — toți au construit opere remarcabile în condiții de subfinanțare cronică. Noul Cinema Românesc a apărut și s-a impus pe plan internațional nu datorită statului, ci în ciuda lui. Asta e un fapt.

Dar faptul că excelența a supraviețuit abandonului nu legitimează abandonul. Dimpotrivă — îl face mai scandalos. Pentru că nu putem ști câți Mungiu s-au pierdut pe drum, câte filme nu s-au făcut, câte cinematografe nu s-au deschis, câți spectatori nu au ajuns niciodată să vadă un film bun pentru că nu existau nici sala, nici biletul accesibil, nici infrastructura. Excelența în condiții de abandon e o dovadă de rezistență umană, nu de politică publică înțeleaptă.

România exportă cultură și importă politici de austeritate culturală. Exportă Palme d'Or și menține Ministerul Culturii la 0,0 ceva din PIB. Exportă filme care circulă în o sută de teritorii și nu are săli în care să le arate acasă, în propriile orașe, propriilor cetățeni.

Mungiu a ales să spună toate astea public, cu propriul nume și cu autoritatea câștigată greu, în ani de muncă și de filme dificile. Gestul merită mai mult decât o știre culturală de o zi.

Mă întorc la imaginea de la care am plecat.

Cinema Studio, București. O sală abandonată, într-un centru de oraș care a uitat de ea. Afară, un regizor cu Palme d'Or în geantă se pregătea să intre. Înăuntru, jurnaliști care așteptau vești despre un film premiat și despre data proiecțiilor.

Ce au primit în schimb a fost un diagnostic. Lucid, documentat, asumat. Despre 130 de milioane de euro care lipsesc. Despre legi care nu se aplică. Despre un minister cu buget de virgulă. Despre cincizeci și două de orașe cu cinematograf dintr-o țară care câștigă Palme d'Or.

Un ordin comun al Ministerului Finanțelor și Ministerului Culturii. Atât e nevoie ca legea să fie respectată. Atât separă România de a-și onora propria cinematografie.

Nimeni nu l-a semnat în șase ani. Poate că acum, cu trofeul în vitrină, cineva va citi despre această conferință de presă. Deși mă îndoiesc.

PS: Mulțumesc Eli Driu pentru fotografii