Spectacolul „Jurnal de România” - o chintesență a tot ceea ce este în neregulă cu elitele noastre românești.

Spectacolul „Jurnal de România” se joacă la Teatrul Masca. Auzisem de la radio despre proiect. M-am bucurat să fiu invitată sâmbătă, 14 martie 2026.

Jurnalul de România aduce în fața spectatorilor experiențele de viață ale actorilor invitați să ne vorbească despre familia, educația și devenirea lor profesională.

Consider că această ediție a jurnalului aduce în fața noastră o serie de actori-personaje-povestitori care sunt o chintesență a tot ceea ce este în neregulă cu elitele noastre românești.

Spectatolul în sine are multe probleme: experiențele de viață autoficționalizate sunt înșirate pur și simplu în fața noastră fără ca miza să fie una foarte clară. Înțelegem că ele sunt menite să ducă și să ne ducă cu gândul și (poate) intenția către o schimbare a societății noastre. Totuși, ele nu depășesc stadiul de exercițiu narcisic al unei elite intelectuale într-o deprimantă derivă.

Nu reiese deloc clar miza spectacolului din acest caleidoscop de mărturii despre sine. Este o expunere a propriei vulnerabilități și a propriei deveniri fără o finalitate clară. Mai grav, în ciuda diversității căutate a peisajului uman, există o omogenitate înspăimântătoare a asumpțiilor ideologice legate de locul și rolul elitei și teatrului.

În absența coagulării unei mișcări bazate pe solidaritate, soluțiile sunt psihoterapia, secta religioasă și susținerea unor forțe politice care sub poleiala de sclipici sunt, în umila-mi părere, cele mai reacționare economic și cele mai fasciste în apucături și viziuni maniheiste. Fără corupți, meritocrație, corectitudine, competență, eficiență - cam pe aici suntem în universul valoric.

Suferința, precaritatea, violența și brutalitatea societății noastre îi afectează pe toți. Însă soluțiile lor sunt exclusiv, aproape, individuale.

Nu poți face revoluție cu oameni care își iau asupra lor vina și caută să se adapteze la o realitate nedreaptă.

De aceea, uneori, însăși psihoterapia este o modalitate de autosabotare și adaptare la o societate profund violentă. Însuși psihologul poate deveni câteodată, din păcate, unealta status-quo-ului individualizând și reducând la bula personală problemele nedreptății sociale.

Schimbarea nu poate proveni decât din efortul de solidarizare și prin coordonare, luptă. Or, spectacolul aduce în fața noastră oameni care sar la comanda forțelor politice, cum spuneam, extrem de periculoase ale fascismului cool, ale fascismului cu vino-ncoace. Cel cu latte, piste de bicicletă și, eventual, verde de Paris. Cel cu diversitate de orientări sexuale, dar nu de clasă. Cel care se teme groaznic de bărbații răi din Est, nevăzând eforturile unui perfid ca Gene Sharp care transformă progresismul și protestul non-violent într-un ambalaj pentru capitalism și neoliberalism.

Mie îmi place la teatru. Carmen Lidia Vidu a avut intuiție bună să mă cheme, pentru că e foarte greu să nu-mi placă mie la spectacol. Îmi place tot. Și recomand călduros mersul la teatru și la „Jurnal de România”. Măcar pentru a vedea exact cum se vede pe sine o elită artistică și de ce România nu poate aștepta schimbarea de la ea. Cum faptul că în țara asta a fost interzis să vorbești despre burghezie, luptă de clasă, sindicat, imperialism sau colonialism a castrat mental o întreagă elită. Și ei erau și sunt generația care ar fi putut face ca satrapul care a făcut ca la Teatrul Masca să nu apară numele actorilor pe afiș vreme de 20 de ani să pice înfierat de un sindicat puternic.

Dar... bubiță la scufiță! Progresismul compatibil cu interesele departamentului de stat american și modelat după criteriile politicii identitare americane nu poate arăta decât extrem de trist și neputincios. Și supărat că în țară miroase a pipi, se ascultă manele și lipsesc... pistele de bicicletă!