„Stațiile Vieții”. Viața mea nu este decât un drum lung de la o stație la alta.

Unul dintre cele mai importante evenimente editoriale din Republica Moldova: apariția volumului ”Stații auto cu mozaic din Republica Moldova” - de Ștefan Susai, editura Cartier.

Ștefan SUSAI este scriitor, cercetător, fotograf, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Am povestit puțin cu autorul. Foto: Ștefan Susai

Dragă Ștefan, felicitări pentru carte și spune-mi, te rog, de unde această ideea de a pune într-un album mozaicurile stațiilor de autobuz din Republica Moldova? Eu cred că ai făcut o treabă excepțională...

Mulțumesc! Este un proiect propus de Gheorghe Erizanu și Editura Cartier. Aveam deja o arhivă cu zeci de stații auto din Republica Moldova. Făcusem o pagină pe o rețea de socializare intitulată „Stațiile Vieții”. O lucrare de acest gen presupune o muncă enormă. Și până la urmă m-am înhămat la ea. Fiind fotograf și cercetător, sunt conștient că trebuie să lucrez la elaborarea unor astfel de lucrări. A trebuit să trec pe la fiecare dintre stații, chiar și la cele fotografiate anterior, să văd starea în care se află, să mă interesez de trecutul și autorii ei. În cele mai multe cazuri, ridicarea stațiilor a fost posibilă datorită finanțării lor de către gospodăriile agricole ori de administrația drumurilor.

Lucrarea Stații auto cu mozaic din Republica Moldova este unică. Fotograful canadian Christopher Herwig are două albume de format mic în care a inclus stații auto din fostele republici sovietice. Nu toate cu mozaic. Unele cu lemn, piatră, metal. Albumul apărut la Cartier este singurul care inventariază stațiile cu mozaic dintr-o fostă republică sovietică.

Aș porni de la date tehnice cumva: cât timp ți-a luat și cât de mult ai acoperit din toată această moștenire?

Am avut nevoie de aproape trei ani. Am identificat stații noi, am constatat cu amărăciune că altele au fost demolate. Stațiile auto cu mozaic au un statut ambiguu, care lasă la îndemâna – în unele cazuri a unor persoane pe care le-aș numi lipsite de discernământ și o minimă cultură, nu mai vorbesc de simț estetic – însăși existența lor.

Stația de la Stăuceni era cât pe ce să fie demolată, dar protestul oamenilor și intervenția Ministerului Culturii a făcut să fie salvată și refăcută. Este un caz fericit, iar în album am inclus fotografiile ei în momentul demolării, dar și după ce a fost salvată.

Sunt însă stații care au fost demolate peste noapte, au apărut mici cotețe de plastic și sticlă, numite impropriu „stații”. Și mulți vorbesc despre interesul unora de a amplasa aceste cotețe care nu apără pe nimeni de soare, de ploaie, de ninsoare, dar care au costat poate mai mult decât ridicarea stației cu mozaic în urmă cu jumătate de secol. Sunt alți primari care asistă nepăsători la distrugerea lor. Cel de la Hirova, Călărași, îmi spunea acum opt ani că va face alta dacă stația se autodistruge.

I-am spus că doar un om fără discernământ ar putea spune așa ceva, stații cu mozaic nu mai pot fi făcute, nu mai avem fabrici care să producă acele pietricele ori bucăți de sticlă, nu mai avem cine să ridice așa bijuterii, în Moldova nu a fost ridicată vreo lucrare de mozaic în ultimii treizeci de ani.

Pe malul stâng al Nistrului, un primar acoperise mozaicul cu var, invocând că oprirea de autobuz este așa mai curată și mai frumoasă. I-am spus că mă sperie cum vede, cum percepe el frumosul, ar fi în opinia mea și un eșec al sistemului de învățământ care nu i-a cultivat simțul pentru frumos.

În fine, aș aduce în discuție stația Cristești, pe drumul care leagă Chișinăul de Leușeni. O stație frumoasă, dar pur și simplu schingiuită și schimonosită de așa-zisa reparație efectuată anul acesta de cei de la administrația drumurilor din Ialoveni. Se lăudau că vor păstra autenticitatea ei – partea de sus a mozaicului a fost înlăturată pentru a face loc unei grinzi de beton, apoi au trântit un acoperiș de tablă ca la vulcanizările de cartier. Grav este că o doamnă primar le mulțumea și că nu avea nici ea simțul frumosului și educația și capacitatea de a vedea că reparația a fost un fel de intervenție chirurgicală care i-a amputat unui om o mână.

Consider că, după apariția albumului, Ministerul Culturii ar trebui să intervină și să fie protejate, ca și la Stăuceni, măcar o parte dintre stații. Ele merită puse în valoare. Sunt și străini care vor să le vadă, să le fotografieze.

Pentru cine nu cunoaște bine: poți să ne spui câteva date despre ce reprezintă istoric aceste stații de autobus și aceste mozaice? Pentru că mulți – mai ales din România și noua generație – nu cunosc istoria asta...

Stațiile auto cu mozaic din Moldova sunt rodul imaginației unor oameni care iubeau frumosul. În unele stații ai impresia că ești în Casa Mare ori într-o clădire ridicată la un muzeu. Era chiar un fel de competiție, de dorință de a avea în sat o stație mai frumoasă decât a altor vecini.

Stația de autobuz are o simbolistică aparte. În cinematografie și în literatură. Stațiile cu mozaic au o frumusețe aparte care este pur și simplu un decor în care așteptarea, plecarea, revenirea, despărțirea sunt parcă scene dintr-un film, da, din filmul vieții. Unii au făcut toată viața naveta din sat spre oraș. Viața lor, adunând timpul petrecut în decorul de mozaic al stației, ne arată că au petrecut luni întregi acolo. Stația cu mozaic este mai mult decât pot înțelege unii, a depășit simplul rol de așteptare a autobuzului. În album sunt povești ale oamenilor și aș recomanda să fie citite. Mai ales „Monologul femeii din autobuzul albastru Bălți – Râșcani”. Trăim acum o altă viață, este un schimb de generații, albumul îi introduce pe oameni într-o lume care apune.

Din tot ce ai documentat, care sunt motivele cele mai des folosite în aceste imagini? Există o dominantă imagistică și coloristică?

Au existat voci care susțineau că stațiile auto cu mozaic au un caracter propagandistic, proletcultist. Sunt și asemenea lucrări. În autogările din Chișinău, Bălți, Bender, în satul Moldoveanca. Dar mi se pare o prostie să afirmi că totul este politică. Sunt oameni atât de fanatici în a demola, în a găsi politică până și într-o floare de pe un perete. Mă sperie faptul că există asemenea voci. Nu înțeleg efectiv ura lor. Omenirea ar trebui să distrugă tot, la jumătate de veac ori la un veac să demoleze și să facă altceva. Chiar și piramidele ar trebui demolate după unii. Au fost construite de sclavi. Am avut astfel de discuții și de fiecare dată rămân consternat nu neapărat de propuneri, cât de ura aceasta patologică. Stațiile auto cu mozaic din Moldova au în mare măsură flori. Dar regăsim simboluri ale poporului, precum cocorul, strugurele, ciobănașul, mioarele, covorul. Este ca și cum am privi spre sat, spre oameni, spre trecut, spre tradiții.

Spune-mi, te rog, dacă sunt stații care au lucrări de autor? Adică nume de artiști sau sunt lucrări „nesemnate”?

Autogara din Bălți a fost ridicată în 1973, aproximativ în același timp cu Gara Auto din centrul Chișinăului. Este interesant că și Gara Auto din Bălți și cea din Chișinău sunt opera aceluiași arhitect, I.A. Zagorețki.

La Gara Auto din Bălți, pe peretele interior, este realizat mozaicul „Drumuri”. Sunt practic reproduse plecarea din sat, munca de construire a orașelor. Mozaicul este într-o stare bună, deși clădirea este practic o ruină. Nu a mai rămas mare lucru din ceea ce fusese inițial. În sala de așteptare, acolo unde se află și mozaicul, a fost deschis un salon de mobilă care obturează lucrarea. Nu mai este nici curent electric, totul pare că se merge spre ruină. Mozaicul este pe lista monumentelor de interes local.

În Autogara Chișinău avem mozaicul „Orașul înflorește și se construiește”, realizat de Mihai Burea. Tot el a realizat și seria de mozaicuri din autogara din Bender. Și aceasta autogară și-a pierdut rolul inițial. Este un imens magazin de haine, însă îngrijit, iar mozaicurile sunt bine conservate și vizibile pentru vizitatori.

În acest context vreau să amintesc de lucrarea de mozaic a lui Mihai Burea, „Atributele artei”, realizată în anul 1971. Ea a decorat un perete al fostei Case de Cultură a Sindicatelor din Chișinău. Clădirea a fost demolată pentru a face loc unui magazin Kaufland. Mozaicul a fost strămutat cu greutate – au fost și proteste – într-o parcare din centrul orașului. S-a prezentat strămutarea ca un mare eveniment de salvare a lucrării. O mare mizerie. Chiar eu solicitasem în vara anului 2018 să fie păstrat mozaicul exact pe locul unde a fost realizat, însă capitalul este de cele mai multe ori mai important decât arta. În străinătate nu poți bate un cui, chiar dacă ești proprietarul unei clădiri istorice, o clădire-monument. Între Prut și Nistru, orice este posibil, orice este permis. Este bine să păstrăm – ca să revin la întrebarea inițială – ceea ce alții și-ar fi dorit să aibă. Inclusiv stații auto cu mozaic.

Între timp multe se pierd, multe stații se dărâmă sau pur si simplu nu mai rezistă la timp. Unii vor ca acestea să dispară, alții le iubesc. Crezi că ar merita să păstrăm o parte dintre ele ca patrimoniu? Am văzut și unele foarte bine îngrijite: există un interes local sau de altă natură ca ele să fie conservate?

Evident că trebuie păstrate. Dar este nevoie de intervenția fermă a statului prin intermediul Ministerului Culturii. Primăriile nu au suficiente fonduri pentru a le întreține. Și sunt – amintesc în acest context – Case de Cultură frumoase, cu lucrări de mozaic, însă, în satele depopulate, nimeni nu își mai pune problema să le salveze. Așa este și în privința stațiilor. Sunt și primari care încearcă, puțini spre foarte puțini chiar reușesc, dar problema mozaicurilor depășește în mare măsură posibilitățile locale. Ar fi de dorit să fie salvate așadar o parte din stații, să fie creată o hartă a lor pentru ca admiratorii lor să le poată vizita.

Care sunt preferatele tale? Dacă ai câteva...

Uneori trec pe lângă o stație, poate nu am întotdeauna timp să opresc, și mă surprind exclamând: Ce mai faci, frumoaso? Sunt legat de ele. Și povestesc acest lucru în album. Prima mea stație – o numesc ca fiind la capătul lumii – este cea din Sculeni. Chiar în stație am făcut, în 2018, o manifestare intitulată: „Stația Literară Sculeni”. Împreună cu Liceul am scos o publicație cu aceeași denumire, vechiul autobuz a fost transformat în autobuz literar, în stație am făcut un cenaclu literar.

Sunt legat afectiv de toate. În unele dintr ele viața mea a cunoscut bucurii și dezamăgiri. Stația de autobuz – mă repet – are o simbolistică aparte, cu toții suntem actori în filmul vieții, iar în decorul cu mozaic al stațiilor sunt momente în care viața poate să o ia pe alt drum.

Aș spune că stația din Cișmichioi – apare pe coperta lucrării – are pentru mine bătăi de inimă în plus față de ritmul normal, dar stațiile sunt ca și femeile: toate sunt frumoase, indiferent de culoarea părului, de înălțime, frumosul este eminamente vizual.

Viața mea nu este decât un drum lung de la o stație la alta. Și uneori stau în stațiile pustii, privesc mozaicul, îmi amintesc discuții, întâlniri, despărțiri, oameni care nu mai sunt, uneori și eu mă întreb dacă exist cu adevărat și nu sunt un personaj desprins din mozaicul stației.