Statuia lui Păunescu pe un soclu de pixeli - de Florin Dumitrescu

Noul topic „bustul lui Păunescu” din social media îi înalță oarecum o nouă statuie, una digitală, bardului de la Bârca. Ambele tabere, și cei pro-, și cei anti-Păunescu, participă la această construcție de fum, acceptând și rostogolind ambiguități și semi-adevăruri.

O primă ambiguitate ar viza ideea de interzicere a statuii, prin care se confundă o solicitare (a IICCMER) cu o lege în vigoare (Vexler). Gen: ni l-au interzis pe Goga, pe Gyr, acum vor să ni-l interzică și pe Păunescu. E o deosebire peste care aproape toată lumea trece, ca să ajungă la confruntare (ce-aveți cu poeții noștri patrioți? etc.), la antagonizarea atât de prielnică algoritmilor din web2.0.

Or IICCMER este o intituție științifică, nu un organ de lege și ordine. Ea a solicitat (nu impus) înlăturarea dintr-un spațiu public, nicidecum distrugerea statuii. Statuia poate fi reamplasată la câteva sute de metri mai încolo, în curtea vilei din Dionisie Lupu a lui Adrian Păunescu; sau, cu o simplă consultare publică a riveranilor, în micul scuar dintre Dionisie, Michelet și Pitar Moș.

Apoi, Păunescu nu se încadrează între personalitățile vizate de Legea Vexler, oricât de mult i-am hiperboliza vinovățiile (ah, hiperbola… tropul adorat de poetul Ultrasentimentelor). Dimpotrivă, se poate spune că el a încercat să acomodeze dictatura, să-i teșească colțurile, prin produse de entertainment precum Cenaclul Flacăra și emisiunile radio-tv din trena acestuia. „De la rock la imnuri și rugi”, vorba cântecului care se dorea emblematic pentru „generația în blugi”.

Eu sincer cred că relocarea statuii ar face, dimpotrivă, un mare bine memoriei lui AP. Latura aceea a Grădinii Icoanei este fix în zona obișnuită a evenimentelor de tip Street Delivery, fix între Verona (cu Cărturești și OAR), un liceu de uman și un teatru (Bulandra) destul de experimental: fix epicentrul flâneriilor și causeriilor culturale, cu grafferi și alți alternativi. Fix lângă Biserica Anglicană, unde se țin concerte de jazz și bossanova. Ce vrei să zic mai mult? Să zic cuvântul globalist? Sau progresist? Nu am chef, pt că aș da-o tot în ambiguități înșelătoare. Zic doar că amplasarea în acel punct a declanșat valuri de vopsea de toate culorile pe mutra pietrificată a poetului: o reeditare simbolică a lapidării cu flegme suportată de AP în după-amiaza de 22 decembrie 1989 (tot pe undeva prin zonă) .

Dacă vrei să-l omagiezi pe poet, cum a vrut onor primarul sectorului 2 acum 14 ani, ce rost are să zgândări opinia publică, în loc să ți-o atragi de partea ta? Da, există fani AP, e cel mai cunoscut/ citit/ audiat/ vândut poet contemporan (îi zic așa pt că majoritatea dintre noi l-am prins încă în viață). Dar fanii ăștia nu se duc la Street sau la Pride sau la jazz. Pune statuia între cișmelele publice din parcul Obor, dacă tot vrei să ți-l asumi ca primărie; pune-l unde vin oamenii simpli, „Măria Sa Poporul”, cei „enigmatici și cuminți”.

Dar asta e: spațiul public pare la fel de disputat politic ca și cel online. Mergem la rupere și dincoace, și dincolo de screen.

Ce aș mai vrea să zic e că AP are statui în 24 de localități din România și Rep Moldova, dintre care și una antumă, la Bârca, satul în care a copilărit. Știam de Bârca încă din anii 80, când AP a publicat De la Bârca la Viena și înapoi, un jurnal de călătorie cu vânzări-record, pe care l-am citit împrumutat pe listă de așteptare. Cred că a fost cartea de travel writing cea mai vândută din Rom, într-o vreme în care oamenii simpli nu puteau călători afară și băleam și noi la America ogarului cenușiu a lui Romulus Rusan sau la reportajele tv ale lui Aristide Buhoiu (cu muzica genericului furată de la Jeff Wayne), avizi de informații din lumea interzisă. Bârca e satul unde a copilărit AP și unde revenea când și când, la reședința de vacanță.

În toamna lui 2008 am avut de lucru în Dolj (Craiova, Băilești și Bârca). Am poposit în Bârca, unde am luat masa și am băut un excelent zaibăr. Gazdele mi-au arătat bustul lui AP în curtea liceului (care găzduia și școală 1-8, și grădiniță) și m-am mirat: cui i se mai face statuie din timpul vieții (AP avea să moară peste doi ani și la momentul acela nimic nu îi prevestea degradarea subită a sănătății)! Am înțeles că monumentul fusese ridicat de curând, dar că instituția purta numele de Liceul Teoretic „Adrian Păunescu” încă din 2003! Deci și statuie, și toponomastică omagială, ambele antume!

Ce s-a întâmplat între timp? S-a întâmplat că bustul antum din curte a ajuns în interiorul liceului, într-un spațiu de festivități; și s-a înălțat postum un alt bust, în fața casei de cultură din Bârca. Astfel că AP are în Bârca nu mai puțin de două statui: una antumă, alta postumă.

Exista un cult al lui AP încă dinainte. Am cunoscut fani cenacliști, fani ai lyrics-urilor, dar și ai poeziei „pe hârtie” a lui AP. Am fost la Cenaclu la Polivalentă și am auzit lângă mine fete chirăind la apariția lui AP ca la Elvis, ca la Beatles.

Dar cred că în anii 90-2000 mare parte din considerația care i se arăta venea și dinspre poziția sa de demnitar, de șef al Comisiei de cultură din Parlament etc. După anii de dizgrație (1985-1990), AP recuperase treptat leverage politic. Mi s-a părut că nu e la fel de iubit de doljeni precum Amza Pellea, a cărui figură tutela festivalul zaibărului de la Băilești, important pentru toată regiunea. Dar Doljul și Oltenia de sud în general sunt un teritoriu complicat, subminat de tensiuni între familii și clanuri, pe care nu le deslușești ușor, mai ales dacă vii ca mine, doar pentru câteva zile. Am rămas cu vaga impresie că la Bârca AP este respectat, dar nu iubit. Dar poate mă înșel. E posibil ca bustul antum de la liceul din Bârca să se fi ridicat în condițiile disputelor dintre PSD și PNL. Adică tot un fel de îm-păun-are (wink) a vreunui primar sau a vreunui consiliu, ca la sectorul 2. Și că apoi, acele mișcări cu busturile, ba la liceu la interior, ba la căminul cultural la exterior… aduc parcă a mutări pe eșichierul împărțit de cele două partide.

Îmi rezultă că figura și opera lui AP sunt tot mai mult instrumentalizate politic (Eminescu, iată, nu e singur). Sunt convins că IICCMER nu și-a dorit să participe la această monumentalizare a poetului, dar așa a rezultat. Îmi place că IICCMER are între obiectivele din statut și educația publică. Aș vrea să văd mai mult în sensul ăsta în știrile despre institut, nu doar scandal. Până atunci, pentru mulți oameni simpli, enigmatici și cuminți, din rural și urbanul mic, a existat un mare educator național. Și acesta avea inițialele AP.

L-am ridiculizat în tinerețe, pentru că era bombastic și grandilocvent în plină epocă a subversiunii optzeciste; l-am detestat pentru că din cauza lui au fost interziși Timpuri Noi; i-am citit critic voluminoasa operă poetică, despărțind primele trei volume de efluviile textuale de mai târziu; l-am desconsiderat în calitatea mea de textier, fiindcă nu era în stare să compună lyrics pe muzică (cu excepții numărabile pe degetele unei mâini), ci își dădea versurile folkiștilor, să compună ei muzică pe ele. Iar muzica ieșea banală, plată și boring, pentru noi care ascultam Frank Zappa și Talking Heads.

Dar erau milioane de oameni în țara asta la care nu ajungeau discuri de afară, nici Orwell în samizdat. Pentru ei AP a făcut ceva mai mult decât cerea Consiliul Culturii și Educației Socialiste; dar, evident, fără să „părăsescă incinta”, vorba bancului. Cred că aici e de pigulit postum, fără patimă și fără să alimentăm algoritmii: cât a fost sarcină de kulturnik și cât operă de luminare populară în activitatea sa plină de meandre.

Florin Dumitrescu şi-a relansat situl textier - recomand să-l urmăriți