Statul român deschide prima școală oficială de corupție. Vârsta de admitere: 14 ani

Am o veste bună și una proastă. Vestea bună: statul român a decis, în sfârșit, să predea ceva practic, ceva ce se folosește în viața reală. Vestea proastă: materia se numește frauda, iar primul examen e chiar admiterea la liceu.

Să povestim pe scurt, ca să înțelegem ce ni se pregătește.

Pe 14 august, Ministerul Educației a pus în dezbatere publică metodologia pentru admiterea la liceu din 2027. Prima dată când liceele vor putea organiza, pentru jumătate din locuri, propriul concurs de admitere. Sună frumos. Autonomie, descentralizare, excelență. Cuvinte mari, de conferință europeană.

Acum să citim ce scrie efectiv în document. Fără camere video în sălile de examen. Fără anonimizarea lucrărilor înainte de corectare. Contestațiile — soluționate de aceiași profesori care au corectat prima dată. În comisii pot sta foștii diriginți ai candidaților. Ba chiar și rudele lor.

Recitiți lista. Încet.

La Evaluarea Națională, lucrarea copilului e secretizată, corectată în alt județ, sub camere. La concursul liceului, lucrarea copilului e corectată de profesorul care poate i-a fost diriginte, poate îi e unchi, în orice caz îi știe numele, familia și, detaliu esențial, posibilitățile familiei. Același liceu scrie regulile, corectează, își calculează media și își judecă singur contestațiile. Judecător, procuror, avocat și parte vătămată: toate într-o singură cancelarie.

Am văzut multe forme de cinism instituțional. Dar până recent măcar aveau bunul simț al ipocriziei: furau și secretizau lucrarea. De ochii lumii, cum se spune. Statul român din 2026 a depășit acest stadiu. El nu mai fură pe ascuns. El publică metodologia furtului în dezbatere publică. Transparență totală, nimic de ascuns: iată cum se va frauda, articolul 22, articolele 43–45. Cine are ochi de citit, să citească.

Mircea Miclea — omul care a demisionat din funcția de ministru când educația n-a primit banii promiși de lege, deci un om care știe prețul principiilor — pune un diagnostic în trei trepte. Prostie: n-au înțeles ce-au scris. Sau ticăloșie morală: au înțeles perfect și servesc niște grupuri de interese. Sau complicitate directă cu cei care vor să fraudeze. Alegeți varianta care vă liniștește. Pe mine nu mă liniștește niciuna.

Concluzia lui Miclea e cea corectă: suntem simptomul unei societăți într-o degradare etică fără precedent.

Dar aici vreau să fac un pas mai departe. Pentru că povestea nu e doar despre fraudă. Frauda e partea vizibilă, aproape folclorică. Partea invizibilă e mai gravă.

Să presupunem, printr-un miracol, că examenul ar fi perfect curat. Camere peste tot, lucrări anonimizate, comisii de sfinți. Ce-ar selecta acest examen? Simplu: ar selecta meditațiile. Adică banii părinților. Un examen suplimentar, peste Evaluarea Națională, nu măsoară inteligența copilului. Măsoară bugetul familiei și codul poștal.

Profesorul Marcel Bartic o spune fără menajamente: nu e nicio performanță să obții rezultate cu elevi dopați cu meditații. Ai o bază de selecție restrânsă, condiționată de statutul social. Copilul genial dintr-un cătun din Teleorman sau din sudul Galațiului nu va da niciodată acest examen la un colegiu de renume. Nu pentru că e prost. Ci pentru că școala lui nu are profesor de matematică, iar mama lui nu are 200 de lei pe ședință.

Și aici apare paradoxul românesc clasic, pe care îl cunosc bine: îi luăm copilului șansa, apoi îl învinovățim că n-a reușit. „Cine vrea, învață oricum" — lozinca preferată a celor care confundă privilegiul cu meritul. Zece atleți la linia de start, opt cu obstacole pe traseu, și noi îi blamăm pe cei opt că n-au scos timpul primilor doi. Asta nu e meritocrație. E dresaj de clasă.

Capac peste toate: în aceleași zile, același minister propune tăierea burselor sociale pe perioada vacanțelor. Logica e impecabilă: copilul sărac mănâncă doar în timpul cursurilor. În vacanță, se presupune, trăiește din amintiri. Sau, cum spune Bartic, a câștigat la loto și petrece în Tenerife.

Deci să recapitulăm arhitectura. Sus: un examen care selectează după bani și relații, cu reguli scrise anume ca frauda să fie posibilă și nesancționabilă. Jos: tăierea burselor pentru cei care oricum n-aveau nicio șansă la examenul de sus. La mijloc: două milioane și jumătate de copii care privesc și învață. Ce învață? Învață exact lecția pe care le-o predă statul: că regulile se scriu pentru ai tăi, că cine corectează contează mai mult decât cine scrie, că rudele în comisie bat orice manual.

Asta e adevărata programă școlară. Restul e materie opțională.

Cei care au conceput acest sistem își spun, probabil, că formează elite. Se înșală de două ori. Prima dată: elitele adevărate nu se formează prin restrângerea competiției, ci prin lărgirea ei. A doua oară, mai grav: peste zece, douăzeci de ani, nu vom trăi cu cei cinci la sută intrați pe pile la colegii faimoase. Vom trăi cu ceilalți nouăzeci și cinci. Cu cei cărora nu le-am dat nici măcar șansa de a demonstra că pot. Iar ei ne vor trata exact cum i-am tratat noi. Au de la cine învăța.

Un ultim detaliu, poate cel mai grăitor. Examenul dublu de admitere a fost desființat în 1999, după analize serioase, pe motiv că e o repetare inutilă a Capacității și o presiune nejustificată pe copii. Un sfert de secol mai târziu, îl reintroducem dar fără garanțiile de atunci. Nu e o întoarcere în trecut. E ceva mai rău: e trecutul fără scrupulele trecutului.

Acum, sub presiune publică, politicienii se calcă pe picioare depunând proiecte de amânare și abrogare. Aceiași politicieni care au votat legea în 2023. N-au știut ce votează sau intră acum în competiție de popularitate — a treia variantă nu există. Miclea are un cuvînt pentru asta: fandoseală.

Eu am altul, mai simplu. La noi, în Basarabia, se spunea: peștele de la cap se impute, dar de la coadă se curăță. Statul român a inversat proverbul. S-a împuțit peste tot și propune să înceapă curățenia de la copiii de 14 ani. Prin examen.

Sânt curios doar un lucru: cine le va corecta lucrarea.