Un marxist ateu salvează creștinismul - ultimul Habermas

Moartea lui Jürgen Habermas a survenit pe 14 martie 2026, la Starnberg (Bavaria), la vârsta de 96 de ani. În presă au apărut multe texte cu diverse titluri: „Ultimul filosof" (France Culture), ”Apărătorul valorilor iluministe” (The Guardian), „Stingerea unei lumini" (Foreign Policy), „Un Aristotel al vremurilor moderne" ( NPR)

Euronews îl numește: Ultimul reprezentant al Școlii de la Frankfurt

Euronews îl descrie ca pe „ultimul reprezentant supraviețuitor al Școlii de la Frankfurt", care nu s-a ferit niciodată să se pronunțe în chestiuni politice actuale, publicând articole de opinie regulate în marile cotidiane germane. Postul european amintește că Habermas a avertizat în anii '60 împotriva radicalizării studenților, denunțând pericolul a ceea ce a numit „fascism de stânga", dar a recunoscut ulterior că acea mișcare a contribuit la o „liberalizare fundamentală" a societății germane.

O notă critică

Nu toată presa i-a adus omagii necondiționate. Minding the Campus, o publicație academică americană, observa cu ironie că Habermas a susținut că filosofia sa este situată istoric, dar a ales totuși idealurile iluministe ca având valoare „transistorică" — ceea ce, privind mai atent, însemna pur și simplu că lui Habermas îi plăceau acele idealuri, urmând să scrie câteva mii de pagini dense de sociologie și filosofie pentru a-și justifica preferința.

Poziția mea

Mi se pare foarte nedrept felul în care este tratat de ”stânga neoliberală culturală” care nu prea a părăsit niciodată centrul prosper de putere ale orașelor mari.

Aici mă simt aproape de remarca amicului meu, filosoful Artemi Magun:

”Odihnește-te în pace, Jürgen Habermas! O capacitate admirabilă de a prinde Zeitgeist... Nu am fost niciodată de acord cu el că poți convinge pe cineva rațional și am crezut că asta este o apărare a potențialei cenzuri. Am fost totuși de acord că cineva trebuie să încerce să se certe și să asculte pe alții, chiar dacă sunt „iraționali” sau „reacționari”. Trist să văd acum un val de furie postumă împotriva lui de către oameni care ar prefera să nu vorbească deloc cu adversarii (din moment ce ei știu că au dreptate oricum). Cred că sunt multe de vorbit astăzi în favoarea social democrației, având în vedere alternativele de la masă, dar bineînțeles încercarea de a face din ea un imperativ presupus comun ("normativ") a fost extrem de problematic, ba mai mult a creat un spațiu pentru moraliștii politici care împing în direcția opusă.”

Subiectul anunțat: Despre credință și diluarea ei în epoca unui capitalism în amurg.

Subiectul îmi este bine cunoscut chiar dacă de ani de zile nu mă mai ocup de domeniu dar îl urmăresc. Acum mulți ani am început un doctorat - cu profesorul Aurel Codoban UBB Cluj - având ca bază gândirea Școlii de la Frankfurt & poststructuralismul francez - eu fiind cel mai aproape de Walter Benjamin, totuși - în care doream să pricep felul în care structurile sociale și economice ale capitalismului epocii târzii schimbă radical relația cu sacru și practicile religioase de fapt.

Mă interesa în mod special relația dintre economie și religie: istoria asta e de mii de ani - Marx doar povestește Talmudul pe un limbaj modern. Sacrul concurează cu economicul, catedrala cu banca iar teologii și preoții cu economiștii și afaceriștii. Economia este noua teologie.

Am scris cu mult înainte de a afla de - Datoria. Primii 5000 de ani de David Graeber - despre relația salvare, mântuire și sistemul economic de datorie, împrumut.

 Dezbaterea Jacob Taubes - Carl Schmitt despre ”apocalipsa” de acum 100 de ani e de o actualitate teribilă azi. Voi reveni cu un text pe subiect.

Căutam ceva din Jürgen Habermas și am dat peste textul dedicat filosofului religiei Thomas M. Schmidt, intitulat „Den Diskurs bestreiten" (Nomos Verlag, 2025). După care am citit textul „Habermas warnt vor Verflachung der christlichen Glaubensgehalte" semnat de Christian Geyer în Frankfurter Allgemeine Zeitung (11 octombrie 2025).

Cu permisiunea dumneavoastră voi face o sinteză folosind și instrumentele de traducere și sinteză ale noilor tehnologii că am o vârstă și am renunțat la cariera de academix care la noi a devenit ”rușinoasă”. Sunt doar un om care încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește și să popularizeze niște idei care sper să ne ajute.

Habermas avertizează împotriva diluării conținuturilor credinței creștine

Contextul și teza centrală

Într-un text recent, Jürgen Habermas susține că teologiile neclare pun în pericol fundamentele credinței. Bisericile ar trebui, prin urmare, să continue să accentueze transcendența.

Habermas califică drept „paradoxal" un mod de înțelegere a religiei care pune între paranteze conținuturile sale de credință, le suspendă, le consideră depășite și se mulțumește, în schimb, cu o atitudine optimistă față de viață, alimentată din speranțe de orice fel. Aceasta nu ar mai fi, spune el, decât o religie „cu ghilimele".

Disensiuni cu fostul său student Thomas Schmidt

Habermas marchează un „dezacord" de lungă durată cu discipolul său Schmidt, care continuă să vorbească de o „practică religioasă a credinței" chiar și atunci când este vorba de o „atitudine de credință reorientată spre imanență", în care nu mai contează fericirea unei vieți de dincolo.

Întrebarea centrală: ce mai înseamnă „credință" după secularizare?

Miza: coerența conceptului de religie

Pentru Habermas, este în joc „coerența" conceptului de religie atunci când unei încrederi - a unei credințe - general umane care a „renunțat la speranțele în transcendență și la reprezentările despre mântuire" i se acordă totuși statutul de speranță creștină. E un punct foarte important:

Ce înseamnă concret speranța creștină

Habermas, un ateu marxist asumat, formulează explicit miza doctrinară, în cuvinte proprii cum nici teologii creștini nu o mai fac :

„Speranța creștină se îndreaptă, printre altele, spre învierea morților și spre mântuirea de toate relele acestei lumi și depinde, la rândul ei, de credința în promisiunea lui Dumnezeu. Acest act al credinței în împlinirea celor promise modelează și modul vieții cotidiene."

Critica teologiei funcționale

Habermas lansează un atac împotriva conceptului funcțional de religie — dominant în teologia contemporană — conform căruia conținuturile credinței sunt reduse la plauzibilitățile lor antropologice, rămânând astfel „în mod straniu nedeterminate din punct de vedere al conținutului".

Mai simplu: Habermas face un atac dur la tendința dominantă de adaptare ”corectă și non conflictuală” - un soi de ”politică corectă dogmatică” - a creștinismului și teologiei creștine moderne la toate modele și tendințele societății moderne.

Rezonanța în spațiul academic și eclezial

Cuvântul de avertisment al lui Habermas a lăsat o anumită amprentă atât în cercurile ecleziastice, cât și în cele academice. Teologul frankfurtez Oliver Wiertz se întreabă, de exemplu, cum se împacă la Habermas preocuparea pentru teism cu premisa sa a gândirii post-metafizice.

Criza bisericii

Diagnosticul lui Schmidt: Bisericile apusene sunt în criză terminală. Schmidt vede două cauze ale prăbușirii: structura ecleziastică autoritară și — mai original — digitalizarea, care decuplează cunoașterea de procesele de comunicare interumană pe care liturghia le presupune.

Soluția lui Schmidt și a teologului „ateist" Hartmut von Sass: primatul speranței. Propunerea este să se inverseze triada clasică credință–iubire–speranță: nu credința generează speranța, ci speranța extatică poate reaprinde o formă de religiozitate chiar și fără Dumnezeu, fără mântuire, fără transcendență. O religie a imanenței, alimentată de extaz existențial.

Obiecția lui Habermas: o religie „cu ghilimele"

Habermas acceptă că argumentul e ingenios, dar identifică un viciu logic fatal: o speranță golită de obiect — fără Dumnezeu, fără promisiune, fără viață de dincolo — nu mai poate fi numită religioasă decât prin împrumut autobiografic. Ea parazitează amintirea unei credințe pierdute. Prin urmare, adresanții acestei „noi religii" nu pot fi decât foștii credinioși care suferă de pe urma pierderii credinței — nu noile generații secularizate.

Paradoxul omului „fără ureche muzicală pentru religie"

Paradoxul central, formulat de Habermas cu precizie: un ateist convins (el însuși, „fără ureche muzicală pentru religie") apără mai ferm decât teologii înșiși conținuturile doctrinare ale creștinismului — învierea, mântuirea, promisiunea divină — ca condiții necesare ale coerenței conceptului de religie. O religie care renunță la transcendență pentru a supraviețui se salvează cu prețul sinuciderii.

Este o poziție remarcabilă: omul „fără ureche muzicală pentru religie" — cum s-a autodescris Habermas împrumutând sintagma de la Max Weber — îi avertiza pe teologi să nu-și uite propriile note. Habermas nu era un apărător al religiei în sens clasic: nu cerea nici o reîntoarcere la credință și nici o politică religioasă. Dar știa să arate ca nimeni altul sursa crizei credinței.

Continuitate cu opera sa anterioară

Habermas subliniase deja în opera sa din 2019 (Auch eine Geschichte der Philosophie): „Modernitatea seculară s-a îndepărtat din motive întemeiate de transcendent, dar rațiunea s-ar atrofia odată cu dispariția oricărui gând care transcende în totalitate ceea ce există în lume."

Încă din 2001, în celebrul său discurs de la Paulskirche, Habermas ceruse includerea religiei în discursul public, susținând că pentru fundamentarea conceptului de demnitate umană avem nevoie de „traduceri salvatoare" ale conceptului iudeo-creștin al chipului lui Dumnezeu în om (Gottebenbildlichkeit).

Concluzie

Textul este un gest filosofic consistent, în care Habermas — ateu declarat — apără paradoxal conținuturile doctrinare ale creștinismului împotriva unei teologii care, în dorința de a fi „relevantă", le golește de substanță. Mesajul său: o religie fără transcendență, fără înviere, fără Dumnezeu ca promisiune reală nu mai este religie — ci o filosofie de viață cu aer de picnic de weekend.