Uzina nu era doar un loc de muncă. Era o lume. Iar eu am avut șansa să trăiesc înăuntrul acesteia.

Marian Apostol – Scriitor, publicist și sindicalist din Reșița. Născut la 4 aprilie 1961 în Băilești (Dolj), este un cunoscut scriitor, eseist, jurnalist și lider sindical stabilit în Reșița. Printre operele sale de referință se numără volumele „Sindromul Reșița” și romanul „Până la capăt”, lansat în prima parte a anului 2026.

Marian, hai să începem cu o socoteală imposibilă: câți kilometri crezi că ai mers pe jos în viața ta — pe munte, în marșuri sindicale, pe Camino? Și care kilometru a contat cel mai mult?

Răspuns: Mi-e teamă că răspunsul nu poate fi foarte scurt. Nu pentru că aș ocoli întrebarea, ci pentru că viața mea s-a măsurat mai degrabă în drumuri decât în kilometri.

Primele au fost drumurile copilăriei, prin Câmpia Băileștiului. Drumuri de țară care șerpuiau printre holde de grâu și porumb, grădini de legume și canale de irigații, până spre Balta Balasanului. Le străbăteam fără să bănuiesc că, într-o zi, aveam să înțeleg că și ele făceau parte din drumul vieții mele.

Au urmat anii uzinei reșițene. Am intrat ca mecanic de întreținere, apoi am devenit maistru și, mai târziu, inginer. Între toate aceste etape s-au adunat mii de pași printre halele uriașe ale combinatului. Dacă m-a întrebat cineva vreodată unde am învățat cel mai mult despre oameni, răspunsul este simplu: în uzină. Acolo am înțeles că nimic important nu se construiește de unul singur și că valoarea unei comunități stă în solidaritatea dintre oamenii care o alcătuiesc.

După 1989, colegii mei m-au ales să îi reprezint. Din acel moment, drumurile mele nu mi-au mai aparținut doar mie. Au devenit drumurile miilor de oameni care își apărau locurile de muncă, demnitatea și dreptul de a fi ascultați. Au urmat marșuri, negocieri și confruntări care aveau să-mi schimbe definitiv viața.

Mai târziu aveam să descopăr și Camino. Până astăzi am parcurs aproape șapte mii de kilometri pe drumurile pelerinilor. Acolo am învățat că există călătorii care te duc spre lume și călătorii care te aduc înapoi la tine însuți. Eu am avut nevoie de amândouă.

Dacă ar fi să adun toate aceste drumuri, probabil că aș ajunge la zeci de mii de kilometri. Dar adevărul este că nu distanța contează.

M-ați întrebat care a fost kilometrul cel mai important. Eu cred că n-a fost un kilometru, ci un pas. Primul pas făcut în decembrie 1994, în fața miilor de oameni care ieșiseră să apere viitorul industriei reșițene. În clipa aceea am înțeles că nu mai mergeam doar pentru mine. Din acel moment, fiecare pas avea să poarte și speranțele altora.

Privind în urmă, cred că atunci a început cea mai lungă și împovărătoare călătorie a vieții mele.

Înainte să fii lider de sindicat, ai fost om într-o uzină. De unde vii, cum ai ajuns la Reșița și ce făceau mîinile tale înainte să semneze revendicări?

Răspuns: Înainte să semneze revendicări, mâinile mele țineau chei fixe, ciocane și rulmenți. Desfăceau, curățau, reglau și montau la loc instalații fără de care uzina nu putea funcționa. La sfârșitul schimbului erau acoperite de ulei, vaselină și praful fin al oțelăriei. Acolo mi-am petrecut tinerețea și acolo am învățat ce înseamnă munca adevărată.

Am ajuns la Reșița la începutul anilor '80. Orașul trăia în ritmul uzinei, iar uzina trăia în ritmul oamenilor ei. Pentru cine nu a cunoscut-o, este greu de imaginat ce însemna atunci Combinatul Siderurgic. Era o lume în sine, cu mii de oameni, cu propriile reguli și cu un ritm pe care îl simțeai în fiecare clipă.

Îmi amintesc și astăzi mirosul cuptoarelor Siemens-Martin, huruitul mașinilor de șarjare, lumina aproape ireală a oțelului topit care se revărsa în lingotiere și schimburile de noapte în care timpul părea că își pierde măsura. Uzina avea ritmul ei. Noi trăiam după el.

Acolo am învățat că nimic important nu se construiește de unul singur. O instalație nu funcționează datorită unei singure piese, iar o uzină nu rezistă printr-un singur om. Fiecare depinde de munca și de seriozitatea celuilalt. Cred că acolo am înțeles, fără să folosesc încă acest cuvânt, ce înseamnă solidaritatea.

Anii petrecuți în uzină mi-au dat ceva ce nu se învață din cărți: respectul pentru oamenii care muncesc. Am cunoscut bucuria lucrului bine făcut, dar și oboseala schimburilor lungi, responsabilitatea unei intervenții făcute la timp și sentimentul că, dacă unul greșește, consecințele se răsfrâng asupra tuturor.

Când, după 1989, colegii mei m-au ales să îi reprezint, mâinile care semnau revendicări nu uitaseră de unde vin. Știau cum miroase uleiul ars, cum se simte căldura unui cuptor încins, cum trece o noapte de lucru și câtă muncă se ascunde în spatele fiecărui salariu.

Poate tocmai de aceea nu am simțit niciodată că reprezint niște oameni oarecare. Îi cunoșteam. Muncisem alături de ei, împărțisem aceleași schimburi, aceleași griji și aceleași speranțe. Nu eram în fața lor. Eram unul dintre ei. Cred că aceasta a fost cea mai importantă sursă a încrederii pe care mi-au acordat-o de-a lungul anilor.

Decembrie 1994. Treizeci de mii de oameni în frig, paisprezece ore de negocieri cu Văcăroiu. Presa a scris cronologia — eu vreau altceva: ce se vede din capul coloanei? Ce se aude, ce miroase, de ce ți-e frică în ora a treisprezecea de negocieri?

Răspuns: Treizeci de mii de oameni în frig. Paisprezece ore de negocieri. Dacă m-ai fi întrebat atunci ce simt, probabil că nu aș fi știut să răspund. Astăzi, după mai bine de trei decenii, cred că pot.

Decembrie 1994 nu mai este, pentru mine, o succesiune de zile și de negocieri. Este o stare de spirit. Îmi amintesc frigul. Nu frigul pe care îl simțeam eu, ci pe cel pe care îl vedeam pe chipurile oamenilor. Din balconul Prefecturii priveam o mare de fețe peste care se ridicau mii de respirații albe. Uneori oamenii scandau. Alteori se făcea o liniște aproape dureroasă. O liniște în care fiecare aștepta un semn că sacrificiul acelor zile avea un rost.

Îmi amintesc însă și altceva.

În cele nouă zile de protest am simțit că Dumnezeu a fost alături de noi. Duminică, slujba nu s-a mai ținut în biserică, ci în piață. Mii de oameni – muncitori, familii, copii și preoți – s-au rugat într-un singur glas pentru izbânda acelei lupte. După mai bine de trei decenii, aceea rămâne una dintre imaginile pe care timpul nu le-a putut șterge din memoria mea.

Din capul coloanei nu vezi doar o mulțime. Vezi mii de priviri îndreptate spre tine. Oameni care nu așteaptă un discurs frumos. Așteaptă să știe că nu au ieșit degeaba în stradă.

Au urmat negocierile cu premierul Nicolae Văcăroiu. Aproape paisprezece ore. Fiecare argument trebuia susținut cu cifre, documente și soluții. Nu eram acolo să câștigăm o confruntare politică și nici să cerem imposibilul. Încercam să salvăm două uzine și, odată cu ele, viitorul unui oraș. Protestul ne adusese la masa negocierilor, dar numai dialogul putea deschide drumul către o soluție.

În tot acest timp, gândul îmi fugea mereu afară. Știam că mii de oameni așteptau. Nu doar rezultatul. Pe noi.

În ora a treisprezecea nu mă mai gândeam la oboseală. Mă întrebam dacă vom avea puterea să nu cedăm. Orice compromis făcut din comoditate s-ar fi întors împotriva celor care înghețau în piață.

Cel mai greu moment nu a fost însă în timpul negocierilor. A venit după.

Când am ieșit în balconul Prefecturii să citesc protocolul, din mulțime s-au auzit și voci nemulțumite. Era firesc. După nouă zile de protest, fiecare își făcuse propriile speranțe.

Am spus atunci: „Ca dovadă că nu am nimic să-mi reproșez pentru ceea ce am făcut în aceste nouă zile, cobor în mijlocul vostru să continuăm discuția.”

Colegii mei au încercat să mă oprească. Îmi spuneau că oamenii sunt agitați, că este periculos.

Am coborât. Vuietul pe care îl auzisem din balcon s-a risipit. Eram din nou printre colegii și prietenii mei, printre oamenii alături de care muncisem ani întregi în uzină. Veneau spre noi, ne strângeau mâna, ne îmbrățișau și ne spuneau simplu: „Ați făcut tot ce se putea.”

Atunci am înțeles că încrederea nu se câștigă de la balcon. Se câștigă numai dacă ai curajul să cobori în mijlocul oamenilor și să-i privești în ochi.

Aceasta a fost cea mai importantă lecție a vieții mele de sindicalist. Un lider nu conduce oamenii prin funcția pe care o ocupă. El primește, pentru o vreme, încrederea lor. Este cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea și, în același timp, lucrul pe care îl poate pierde cel mai ușor.

Tot ceea ce am făcut după decembrie 1994 a fost, în fond, o încercare de a rămâne demn de încrederea pe care oamenii mi-au acordat-o atunci.

Ai spus cândva că singurul instrument real al sindicatului e solidaritatea umană. Dar solidaritatea e o resursă regenerabilă sau se consumă? La Reșița ai văzut și momente sublime, și nepăsare. Cînd ai simțit prima dată că se termină?

Răspuns: Nu cred că solidaritatea se consumă. Cred doar că, uneori, devine mai greu de văzut.

M-ai întrebat când am simțit prima dată că se termină.

Au existat astfel de momente. După concedieri colective, după negocieri pierdute, după proteste care nu au avut rezultatul pe care îl speram. Dar niciodată nu m-au speriat oamenii furioși.

Nu! Furia nu m-a speriat niciodată. M-a speriat resemnarea.

Furia înseamnă că oamenilor încă le pasă. Că încă mai cred că merită să lupte pentru drepturile și demnitatea lor. Cu oamenii furioși poți vorbi. Îi poți asculta, îi poți convinge sau îi poți contrazice. Resemnarea este însă tăcută. Ea apare în clipa în care omul ajunge să creadă că orice ar face este inutil. Că nimic nu se mai poate schimba.

Acolo începe adevărata înfrângere. Nu a unui lider sindical. A unei comunități.

Și totuși, de fiecare dată când am fost tentat să cred că solidaritatea dispare, viața mi-a demonstrat contrariul.

Timp de patru ani am fost președintele Lions Club Reșița Montană. Acolo am întâlnit medici, profesori, antreprenori, ingineri și pensionari, oameni foarte diferiți, fără nicio legătură cu sindicalismul, dar uniți de aceeași dorință de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Își ofereau timpul, priceperea și banii fără să aștepte nimic în schimb.

Am organizat împreună campanii umanitare, am dus alimente, haine și medicamente, am sprijinit copii, familii și oameni aflați în momente foarte grele. Nu am schimbat lumea. Dar, pentru unii oameni, am schimbat o zi, poate o speranță, uneori chiar direcția unei vieți.

Atunci mi-am spus de fiecare dată același lucru: solidaritatea nu a dispărut. Ea doar își schimbă chipul.

Cred că solidaritatea nu este o invenție a sindicatelor și nici a organizațiilor umanitare. Ea aparține naturii umane. Datorită ei am supraviețuit ca specie, am construit comunități, orașe și civilizații. Tot ceea ce a rezistat în timp s-a clădit prin cooperare, nu prin indiferență.

Problema noastră nu este că am rămas fără solidaritate. Problema este că am început să ne pierdem încrederea unii în alții și în puterea acțiunii comune.

Trăim într-o societate în care frica și sentimentul inutilității au devenit unele dintre cele mai eficiente instrumente de control. Nu mă refer doar la teama de a-ți pierde locul de muncă. Mă refer la convingerea că orice ai face nu mai are rost.

La ce bun să mai protestezi? La ce bun să mai votezi? La ce bun să te mai implici? Oricum nu se schimbă nimic. Când oamenii ajung să gândească astfel, solidaritatea nu moare. Intră într-un fel de adormire.

Sindicalismul nu este altceva decât expresia organizată a solidarității umane. El este atât de puternic sau atât de slab pe cât este încrederea dintre oamenii care îl alcătuiesc. De aceea cred că marea provocare a României nu este să redescopere solidaritatea, ci să le redea oamenilor încrederea că împreună pot schimba ceva.

Pentru că, atunci când oamenii cred unii în alții, solidaritatea nu mai trebuie căutată. Ea apare firesc.

Acum întrebarea pe care ți-o pune prietenul, nu jurnalistul. În '94 ați câștigat: premierul a venit, a semnat. Și totuși uzina a murit, orașul s-a golit. La ce a folosit victoria? Și când ai plecat prima dată spre Compostela — nu era, de fapt, o formă frumoasă de a te retrage dintr-o luptă pierdută?

Răspuns: Nu cred că am pierdut lupta din decembrie 1994. Uzinele mai există și astăzi, chiar dacă la o scară incomparabil mai mică. Sunt convins însă că, fără acele nouă zile, ele s-ar fi închis atunci.

Victoria noastră nu a fost una definitivă. Dar puține victorii sociale sunt definitive. Am câștigat timp. Timp pentru uzină, timp pentru oraș și timp pentru zecile de mii de oameni care depindeau de ea. Uneori, istoria îți îngăduie să schimbi un destin. Alteori, îți permite doar să amâni un deznodământ. Și, uneori, această amânare înseamnă enorm pentru viața oamenilor.

De aceea nu judec decembrie 1994 prin ceea ce s-a întâmplat peste douăzeci sau treizeci de ani. Îl judec prin ceea ce s-ar fi întâmplat dacă atunci am fi ales să nu facem nimic.

Cât despre Camino... nu, nu a fost o retragere. A fost cea mai sinceră întâlnire pe care am avut-o vreodată cu mine însumi.

La un moment dat am simțit că nu mai pot respira în lumea în care trăiam. Nu pentru că nu-mi iubeam orașul sau oamenii. Dimpotrivă. Dar, din 1989 încoace, viața mea însemnase aproape fără întrerupere negocieri, conflicte, proteste, presiuni și responsabilități. Ajunsesem să privesc lumea aproape exclusiv prin această fereastră.

Mai grav era că și lumea din jurul meu începuse să funcționeze la fel. Totul devenise alb sau negru. Oamenii își apărau propriul adevăr cu atâta înverșunare, încât nu mai aveau răbdare să-l asculte pe al celuilalt. Simțeam că viața trebuie să însemne mai mult decât o confruntare permanentă.

Nu voiam să fug de oameni. Voiam să mă întorc la ei altfel.

Aveam nevoie de liniște. De singurătate. De un drum în care să nu negociez cu nimeni și să nu reprezint pe nimeni. Un drum în care să rămân doar eu cu întrebările mele.

De aceea am plecat spre Compostela. Nu într-o excursie și nici într-o aventură. Ci într-un pelerinaj. Aveam nevoie să înțeleg unde mă împotmoliserăm pe dinăuntru.

Nu regretam nimic din ceea ce trăisem și nici astăzi nu regret. Aș face din nou aceleași alegeri. Dar începusem să înțeleg că dăruisem acelui mod de viață aproape tot ce aveam. Nu mai lăsasem loc pentru mine.

Camino nu m-a îndepărtat de oameni. M-a apropiat de mine. Și tocmai de aceea m-a ajutat să mă întorc mai aproape de oameni decât fusesem înainte.

Am plecat spre Compostela ca să înțeleg de ce obosisem. M-am întors înțelegând pentru ce merită să merg mai departe.

Confederațiile sindicale românești sunt conduse de aceiași oameni de treizeci și cinci de ani. Se spune tot mai des că sindicaliștii au devenit burghezi. Tu ești lider la Cartel Alfa Caraș-Severin de decenii. Ce te desparte de tipologia asta — și ce te leagă de ea?

Răspuns: Înțeleg foarte bine întrebarea ta și cred că ar fi o greșeală să încerc să o evit.

Ce mă leagă de această tipologie? În primul rând, longevitatea. Sunt de mulți ani lider al Cartel ALFA Caraș-Severin și ar fi ridicol să pretind că timpul nu schimbă un om. Îl schimbă. Îți dă experiență, dar îți poate da și iluzia că ai văzut tot, că le știi pe toate și că fără tine lucrurile nu mai pot funcționa. Este una dintre cele mai periculoase capcane ale oricărei funcții de conducere. Nici liderii sindicali nu sunt imuni la ea.

Există și sindicaliști care au confundat funcția cu propria persoană. Ar fi absurd să neg acest lucru. Dar cred că sindicalismul nu trebuie judecat după derapajele unor lideri, ci după felul în care reușește să apere oamenii pe care îi reprezintă.

Ce cred că mă desparte de această tipologie este faptul că nu am lăsat niciodată funcția să-mi devină identitate.

Dacă mâine nu aș mai fi lider sindical, aș rămâne același om. Aș continua să scriu, să mă implic în proiecte culturale și civice, să susțin comunitatea în care trăiesc, să merg pe munte sau pe Camino, să plantez un copac ori să particip la o acțiune umanitară. Toate acestea au făcut parte din viața mea în toți acești ani și m-au ajutat să nu trăiesc într-o singură lume.

Poate tocmai de aceea nu am privit niciodată sindicalismul ca pe o profesie, ci ca pe o responsabilitate. Nu am considerat funcția un privilegiu și nici un scop în sine. Am privit-o ca pe un mandat încredințat de oameni, pe care trebuie să-l onorezi atât timp cât ei au încredere în tine.

În același timp, am învățat că experiența are valoare doar dacă este pusă în slujba celor care vin după tine.

În ultimii ani s-a discutat mult despre limitarea mandatelor. Este o dezbatere legitimă. Nu cred în mandate pe viață și nu cred că cineva este de neînlocuit. Dar cred că există o întrebare și mai importantă: cum pregătim generația următoare?

Sindicalismul nu se învață din manuale. Se învață în ani de negocieri, conflicte de muncă, contracte colective, procese și confruntări reale. Se învață din victorii, dar și din înfrângeri. Dacă o organizație pierde această experiență de fiecare dată când se schimbă un lider, fiecare generație este obligată să o ia de la capăt.

De aceea cred că adevărata provocare nu este doar schimbarea liderilor, ci construirea unor instituții care să supraviețuiască liderilor. O organizație matură își pregătește succesorii din timp și îi păstrează aproape pe cei care și-au încheiat mandatul, transformând experiența lor într-o resursă pentru viitor.

După treizeci și cinci de ani de sindicalism am înțeles un lucru simplu: liderii vin și pleacă. Instituțiile trebuie să rămână. Iar dacă organizația se clatină odată cu plecarea unui lider, înseamnă că am construit un om puternic, dar nu și o instituție puternică.

Înainte de drumurile Spaniei au fost potecile Banatului. Ce te-a învățat Semenicul și nu te-a putut învăța Compostela? Și invers?

Răspuns: Semenicul a intrat în viața mea cu mult înaintea Compostelei. Și cred că nu întâmplător.

Eu sunt copilul câmpiei. M-am născut într-o lume în care orizontul era drept, iar privirea putea alerga kilometri întregi fără să întâlnească un deal. Când am ajuns la Reșița și am descoperit Banatul Montan, am avut sentimentul că intru într-o altă lume. Muntele m-a cucerit aproape imediat. Am început să-i bat potecile fără să-mi dau seama că ele mă pregăteau pentru un drum pe care aveam să-l încep mulți ani mai târziu.

Semenicul m-a învățat răbdarea. În munte nu poți grăbi nimic. Pădurea, izvoarele și anotimpurile au ritmul lor. Acolo am învățat că nu totul depinde de voința mea și că, uneori, cea mai înțeleaptă alegere este să taci, să privești și să asculți.

Dar mi-a dăruit și ceva mai prețios: rădăcinile. Oricât aș fi umblat prin lume, am știut întotdeauna unde este acasă.

Compostela m-a învățat exact opusul, fără să contrazică nimic din ceea ce învățasem pe Semenic.

M-a învățat că poți găsi un strop de acasă oriunde întâlnești oameni care merg cu inima deschisă. După câteva zile de Camino nu mai conta din ce țară veneai, ce limbă vorbeai, ce profesie aveai sau ce convingeri politice purtai cu tine. Rămânea omul.

Am descoperit că uneori poți cunoaște un om fără să-i afli întreaga biografie. Este suficient să împărțiți aceeași ploaie, aceeași oboseală și aceeași bucurie de a ajunge împreună la capătul unei etape.

Dacă Semenicul mi-a dăruit rădăcinile, Camino mi-a deschis orizontul.

Semenicul m-a învățat să iubesc un loc. Camino m-a învățat să iubesc oamenii, oriunde i-aș întâlni.

Și mai este ceva. Pe potecile Semenicului mergeam ca să ajung undeva. Pe Camino am înțeles că drumul însuși poate fi destinația.

Astăzi mă bucur că le-am avut pe amândouă. Fără Semenic poate că n-aș fi plecat niciodată spre Compostela.

Iar fără Compostela, poate că nu m-aș fi întors niciodată cu adevărat acasă.

Pe Camino mergi singur, între străini. În marș mergi în coloană, între ai tăi. Amîndouă sînt mers cu sens. Care dintre ele e mai aproape de rugăciune?

Răspuns: La prima vedere, aș spune că pe Camino. Acolo mergi singur. Nu ai pancarte, nu ai lozinci și nu ai discursuri. Ai doar pașii tăi și foarte mult timp în care nu mai poți fugi de tine însuți.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, cred că răspunsul este mai complicat.

Am întâlnit oameni care au mers sute de kilometri pe Camino fără să se apropie nici de ei înșiși, nici de Dumnezeu. Și am întâlnit oameni care, într-un marș sindical, luptând pentru dreptatea altora, au făcut gesturi de o generozitate care, pentru mine, au fost o adevărată rugăciune.

Cred că rugăciunea nu începe nici în singurătate, nici în mulțime. Ea începe în clipa în care încetezi să mai fii preocupat doar de tine.

Într-un marș porți, fără să vrei, grijile altor oameni. Mergi pentru salariul lor, pentru locul lor de muncă, pentru copiii lor și pentru demnitatea lor. Dacă faci asta cu sinceritate, există o dimensiune spirituală pe care nici măcar nu trebuie să o numești. Ea se naște din solidaritate, din compasiune și din grija pentru celălalt.

Pe Camino lucrurile se petrec aproape invers. Pleci cu grijile tale și, pe măsură ce mergi, ele încep să se așeze. Descoperi că nu ești centrul lumii și că multe dintre lucrurile pe care le credeai esențiale sunt, de fapt, trecătoare.

Un drum te scoate din tine prin suferința celorlalți. Celălalt te scoate din tine prin întâlnirea cu propriul suflet. Amândouă pot deveni rugăciune.

Poate tocmai de aceea nu le simt atât de diferite pe cât par. Și în coloana unui marș, și pe potecile Camino există un ritm al pașilor care, după un timp, îți liniștește mintea. La un moment dat nu mai mergi doar cu picioarele.

Mergi cu sufletul.

Dacă ar trebui totuși să aleg, aș spune că pe Camino m-am rugat mai mult.

Dar nu pentru că Dumnezeu ar fi mai aproape pe un drum decât pe altul.

Pe Camino am descoperit că Dumnezeu îți vorbește în liniște. În marș am descoperit că omul este pus la încercare în zgomot. Iar amândouă m-au învățat același lucru: să mă întorc de fiecare dată la oameni fără să mă îndepărtez de mine însumi.

România a avut o tradiție a muncitorului care scrie — Panait Istrati, cenaclurile de uzină, Semenicul vostru. Specia pare dispărută. Ce pierde literatura cînd o scriu doar cei care n-au atins niciodată o mașină-unealtă?

Răspuns: Întrebarea pornește de la Panait Istrati și cred că nu întâmplător. A fost hamal, zugrav, chelner, fotograf ambulant, mecanic și multe altele. A cunoscut lumea prin muncă înainte de a o cunoaște prin literatură. Dar niciuna dintre aceste meserii nu l-a definit în cele din urmă. L-a definit scrisul.

Și tocmai de aceea nu cred că literatura se împarte în literatura muncitorilor și literatura intelectualilor. O carte nu este mai valoroasă pentru că autorul a lucrat într-o uzină și nici mai puțin valoroasă pentru că a lucrat într-o universitate.

Dar fiecare om vede lumea din locul în care a trăit.

Un profesor observă anumite lucruri. Un medic observă altele. Un miner, un strungar sau un oțelar văd o lume pe care ceilalți nu o pot cunoaște decât din afară. Literatura devine mai bogată atunci când toate aceste priviri se întâlnesc și mai săracă atunci când una dintre ele dispare.

Uzina nu era doar un loc de muncă. Era o lume.

Iar eu am avut șansa să trăiesc înăuntrul acesteia.

Avea limbajul ei, umorul ei, solidaritățile ei, conflictele ei, tăcerile ei și o demnitate pe care o înțelegi doar dacă ai trăit acolo. Am cunoscut oameni care nu au scris niciodată o carte, dar de la care am învățat lucruri pe care nu le-am găsit în nicio bibliotecă. Erau oameni cu o inteligență practică extraordinară, cu un simț al dreptății și al solidarității pe care nu îl poți învăța din manuale.

Astăzi, lumea aceea se retrage încet. Uzinele se transformă, minele se închid, iar odată cu ele dispar nu doar meserii, ci și un anumit fel de a privi viața.

Nu spun că literatura de astăzi este mai săracă decât literatura de ieri. Spun doar că riscă să piardă contactul cu o experiență umană pe care nimeni nu o mai poate recupera din interior.

Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care am început să scriu.

Nu ca să demonstrez că și un muncitor poate face literatură.

Ci pentru că lumea în care am trăit merita să nu dispară odată cu uzinele ei.

Când dispare o lume și nu mai rămâne nimeni care s-o povestească, nu literatura este cea care pierde prima. Pierde memoria noastră colectivă.

Literatura doar descoperă, mai târziu, că a rămas fără una dintre vocile ei.

Ultima. Sindicalist, pelerin, scriitor — sînt trei vieți sau una singură? Dacă ar trebui să renunți mîine la două, pe care o păstrezi? Și mai e vreun drum lung pe care nu l-ai făcut încă?

Răspuns: Nu le-am simțit niciodată ca pe trei vieți. Sunt doar trei perspective ale aceleiași vieți.

Sindicalismul m-a învățat să merg alături de oameni. Camino m-a învățat să merg alături de mine însumi. Scrisul m-a ajutat să înțeleg sensul tuturor acestor drumuri.

Dacă ar trebui să renunț la două dintre ele, n-aș putea alege. Ar însemna să-mi amputez propria viață. Fără oamenii pe care i-am reprezentat n-aș fi avut ce povesti. Fără drumurile lungi ale Camino-ului poate că n-aș fi înțeles niciodată ceea ce trăisem. Iar fără scris, toate acestea s-ar fi risipit, încet, în uitare.

În fond, nici sindicalismul, nici pelerinajul, nici literatura nu au fost scopuri în sine. Au fost feluri diferite de a căuta același lucru: sensul. Unul l-am căutat în solidaritatea dintre oameni, altul în tăcerea drumului, iar pe cel de-al treilea în puterea cuvintelor de a păstra ceea ce timpul încearcă să șteargă.

Mai există un drum lung pe care nu l-am făcut? Da. Și cred că va rămâne mereu neterminat.

Este drumul prin memoria oamenilor pe care i-am întâlnit. Mai sunt destule povești care n-au fost spuse și destule destine care riscă să se piardă odată cu cei care le-au trăit. Atâta vreme cât voi simți că mai pot salva măcar o parte din această memorie, voi continua să merg și să scriu.

Poate că acesta este singurul drum care contează cu adevărat. Nu cel care mă duce spre un loc, ci cel care mă apropie de oameni și lasă ceva în urmă.

Poate tocmai de aceea privesc cu mai multă grijă spre viitor decât spre trecut.

Nu mă sperie cel mai mult crizele economice, schimbările tehnologice sau instabilitatea politică. Oamenii au trecut prin asemenea încercări în toate epocile și au găsit, până la urmă, puterea de a merge mai departe.

Mă îngrijorează însă pierderea încrederii dintre oameni.

Trăim într-o vreme în care ne este tot mai ușor să etichetăm decât să ascultăm. Dacă cineva gândește diferit, îl transformăm prea repede într-un adversar. Parcă am uitat că o comunitate nu se construiește din oameni care gândesc la fel, ci din oameni care, deși gândesc diferit, aleg să rămână împreună.

Am văzut acest lucru în sindicalism, în viața publică și chiar în cultură. Dialogul este tot mai des înlocuit de sentințe, iar argumentele de etichete. Într-o asemenea lume, oamenii nu mai caută adevărul. Caută doar confirmarea propriilor convingeri.

Mă gândesc adesea la cei care vor veni după noi.

Mi-aș dori să le lăsăm mai mult decât drumuri, clădiri sau instituții. Mi-aș dori să le lăsăm încrederea că merită să se implice, că merită să creadă în oameni și că binele comun nu este o iluzie.

Fiecare generație primește lumea de la cei dinainte și are datoria de a o înapoia puțin mai dreaptă, puțin mai solidară și puțin mai demnă.

La sfârșit, nu vom fi judecați după ceea ce am moștenit, ci după ceea ce am avut curajul să lăsăm în urmă.

Poate că, la urma urmei, despre asta a fost vorba în toate drumurile mele: să merg până la capăt fără să mă îndepărtez de oameni și de mine însumi.