Verdictele lui Žižek în preajma Apocalipsei: Libertatea ca „drept la umilire" sau Violența „just for fun"

Slavoj Žižek la conferința Europa 2057: 17 teze fără menajamente

Traducere, adaptare și sintetizare: Ilya Plehanov & Claude

 ”Pe 25 martie am susținut un discurs la Roma, la conferința Europa 2057 organizată de Lorenzo Marsili. Ceea ce apare aici este versiunea integrală a discursului, care reia multe dintre ideile pe care le-am discutat pe această pagină — „eurocentrism" al meu, expus într-un mod sistematic.” Slavoj Žižek (sursa)

Conferința Europa 2057 pornește de la o întrebare fundamentală: ce este Europa și ce ar trebui să devină pe termen lung — aproximativ până la mijlocul secolului XXI. Titlul face trimitere la 1957 (Tratatul de la Roma, începuturile UE). Participanții pornesc de la premisa că Europa se află într-o criză sistemică — geopolitică, economică și de valori. De aici firul principal al dezbaterilor: Europa trebuie să devină mai „suverană" și capabilă să acționeze ca un subiect unitar, nu ca un ansamblu de state dependente. Există multe discuții despre apărare, independență tehnologică, democrație și o nouă formă de identitate europeană.

1. Ce este cu adevărat „sfârșitul lumii" și de ce nu e un film despre catastrofă?

Žižek susține că ne apropiem de un final, dar acesta nu va fi o explozie instantanee. Adevăratul „sfârșit al lumii" nu înseamnă că se schimbă câte un eveniment izolat — cineva a câștigat alegerile sau a izbucnit o criză — ci că se schimbă înseși „coordonatele" situației, adică regulile de bază după care funcționează societatea. Imaginați-vă că trăiți într-o lume în care legea îi protejează pe cei slabi, iar apoi dintr-odată vine o vreme în care legea e doar capriciul celui mai puternic. Aceasta este o schimbare de coordonate. Žižek ilustrează printr-o anecdotă despre o întâlnire a liderilor (von der Leyen, Putin și Trump) cu Dumnezeu. Când Dumnezeu începe să plângă ca răspuns la întrebările lor, aceasta simbolizează prăbușirea „Marelui Celuilalt" — o instanță superioară sau un sistem de reguli pe care cu toții ne-am obișnuit să ne sprijinim ca pe un fundament neutru. Când acest fundament se prăbușește, pierdem reperele care ne permiteau să distingem normalul de absurd și suntem nevoiți să regândim de la zero însuși conceptul de „viață socială". 

2. Istoria nu ne mai conduce spre progres — ne duce într-un impas

Tradiționalist, marxiștii (precum Antonio Gramsci) considerau că crizele sunt doar dificultăți temporare — „fenomene morbide" care apar când vechea ordine moare, iar cea nouă nu se poate naște. Ei credeau că este o simplă „întârziere" pe drumul spre un viitor luminos. Dar Žižek spune: experiența noastră de azi ne obligă să schimbăm această imagine. De fapt, cursul „normal" al istoriei noastre este el însuși un drum spre catastrofă. Nu e o defecțiune accidentală, ci un rezultat logic: dezvoltarea necontrolată a inteligenței artificiale, colapsul ecologic și războaiele globale sunt punctele finale spre care ne îndreptăm prin inerție. Dacă nu schimbăm nimic, autodistrugerea umanității nu va fi o greșeală, ci produsul final al civilizației noastre. Nu mai putem crede în progresul liniar; trebuie să recunoaștem că trenul nostru actual merge direct spre prăpastie. 

3. Revoluția azi înseamnă să tragi frâna de urgență

Karl Marx a numit cândva revoluțiile „locomotivele istoriei", care accelerează mișcarea înainte. Žižek, invocându-l pe Walter Benjamin, propune exact contrariul: revoluția înseamnă că pasagerii unui tren care aleargă spre prăpastie apucă în disperare frâna de urgență. Sarcina forțelor „de stânga" contemporane nu este să accelereze dezvoltarea tehnologiei sau a economiei, ci să frâneze disperat procesele care distrug mediul nostru de viață și natura umană. Ca exemplu, Žižek îl citează pe Bernie Sanders, care a cerut un moratoriu imediat asupra construirii de centre de date pentru IA. Avem nevoie de această pauză nu pentru a „rămâne în urmă", ci pentru ca să avem timp să gândim înainte ca tehnologiile să scape definitiv de sub control. Revoluția este acum un act de salvare de urgență, nu o cursă spre viitor. 

4. Înainte să schimbăm lumea, trebuie în sfârșit s-o înțelegem

Žižek propune răsturnarea celebrei teze a XI-a a lui Marx, conform căreia filozofii s-au mulțumit să explice lumea, când de fapt sarcina este s-o schimbe. Filozoful consideră că în secolul XX omenirea a făcut multe rele tocmai pentru că a încercat să schimbe lumea fără să înțeleagă cum funcționează. Am acționat orbește, iar asta a dus la totalitarism și crize. Azi, când ne confruntăm cu amenințări globale (climă, IA), a venit vremea să ne întoarcem la interpretare. Trebuie să ne oprim și să analizăm în profunzime noua realitate în care ne aflăm, pentru că vechile scheme nu mai funcționează. Înainte să ne grăbim să „reparăm" situația, trebuie să înțelegem ce anume reparăm și la ce consecințe va duce. A gândi acum este cel mai radical act posibil. 

5. Prăbușirea „Marelui Celălalt" și epoca dezorientării generale

Prin „Marele Celălalt/Altul", Žižek înțelege o forță invizibilă — sistemul de legi, etichete, tradiții și valori comune care ne face o societate. În anecdota sa, Dumnezeu plânge pentru că nici măcar instanța supremă nu mai garantează ordinea. Asta înseamnă că au dispărut cadrele neutre în interiorul cărora puteam disputa sau negocia. Înainte puteam să nu fim de acord unii cu alții, dar aveam un teren comun — de exemplu, dreptul internațional sau faptele științifice. Acum acest teren se surpă de sub picioarele noastre. Drept urmare, „calitatea vieții sociale" scade, pentru că nu mai există un sistem de referință recunoscut de toți. Trăim într-o stare în care fiecare încearcă să-și impună versiunea realității prin forță, pentru că „judecătorul comun" — tradiția sau rațiunea — nu mai are autoritate. 

6. Frica de „ștergerea civilizației" ca armă politică

Žižek atrage atenția asupra termenului „ștergerea civilizației", folosit intens de Trump și echipa sa. Conform doctrinei lor, expusă în documentele de securitate națională ale SUA din 2025, Europa se află într-o criză profundă nu atât din cauza economiei, cât din cauza pierderii codului său cultural. Marco Rubio și alți populiști susțin că Europa „se șterge" singură, renunțând la creștinism, deschizând granițele pentru migranți și irosind resurse în lupta împotriva schimbărilor climatice. Pentru ei, salvarea civilizației nu înseamnă dezvoltare, ci o întoarcere forțată la granițe închise și la „moștenirea tradițională". Žižek arată că această teamă de pierderea identității devine principalul motor al noii politici de dreapta, care cere o schimbare radicală a sistemului de valori pe întregul continent. 

7. Psihologia urii: de ce se tem populiștii de „cei slabi"?

Žižek analizează un paradox curios al retoricii populiste: radicalii de dreapta atacă imigranții sau minoritățile sexuale nu pentru puterea lor, ci pentru presupusa lor slăbiciune și neputință. Populiștii îi percep pe acești „Alții" ca o amenințare la adresa forței lor masculine și a vitalității lor — figura „castrării" sau „feminizării". Le este teamă că această „slăbiciune" e contagioasă: dacă manifestăm compasiune față de cei slabi sau îi acceptăm, vom deveni și noi „lipsiți de putere". De aceea, agresiunea împotriva minorităților este o tentativă de a-și proteja dreptul la o „plăcere" brutală și la dominație. Nu e o luptă împotriva unui dușman real, ci împotriva propriei temeri de a pierde „vitalitatea" și controlul asupra lumii. 

8. Libertatea de exprimare ca „drept la umilire"

Žižek critică modul în care populiștii de dreapta au deturnat conceptul de libertate de exprimare. Pentru ei, aceasta nu mai e dreptul de a căuta adevărul sau de a critica puterea. Acum, prin „libertate de exprimare" ei înțeleg dreptul de a-i insulta public pe ceilalți și de a spune orice josnicie fără nicio consecință. Aceasta devine o formă de „plăcere" din exercitarea puterii asupra celuilalt: „Pot să te umilesc și nu mi se va întâmpla nimic". Discursul politic se transformă într-o demonstrație de forță, cum a exprimat-o secretarul pentru apărare al SUA, Pete Hegseth: „Îi lovim pe când sunt jos, și asta e exact cum trebuie să fie". Libertatea de exprimare devine astfel un instrument nu al democrației, ci al dominației brute și al demoralizării adversarului. 

9. Întoarcerea la dreptul celui mai puternic: legea e interesul puterii

Žižek observă că politica contemporană — mai ales sub Trump — revine la vechea idee a sofistului Trasimah din Republica lui Platon: „dreptatea este pur și simplu ceea ce avantajează cel mai puternic". Legile sunt create de guverne doar pentru a-și proteja propriile interese, iar cel care le încalcă este considerat „nedrept" doar pentru că este mai slab. Asta o confirmă și politicienii ruși, declarând că dreptul internațional nu mai există de facto. De exemplu, Trump îi propune deschis lui Zelenski să accepte pierderea teritoriilor pur și simplu pentru că Rusia „are cărțile mai bune" (mai multă forță). E o lume în care normele morale și juridice sunt înlocuite de calculul pur al forței și al resurselor. 

10. Violența „doar de amuzament" (just for fun)

Una dintre cele mai înfricoșătoare trăsături ale noii politici, Žižek o numește trecerea la cruzimea nemotivată. El citează declarații ale lui Trump despre cum scufundarea unui vas iranian sau bombardarea unei insule petroliere se poate face „doar de amuzament" sau pentru că e „mai distractiv" decât capturarea navei. Este o violență care nu are nicio necesitate militară, ci servește doar ca descărcare emoțională a liderului. În interior, același principiu se manifestă prin folosirea trupelor (cum ar fi ICE în Minneapolis) ca „armată privată" pentru a se răfui cu adversarii politici în afara oricăror cadre legale. Când războiul și violența devin forme de divertisment, aceasta semnalează dezintegrarea completă a normelor civilizate. 

11. Războiul metafizic împotriva idealurilor Iluminismului

Žižek consideră că conflictul Rusiei cu Occidentul nu este o simplă luptă pentru influență, ci o bătălie împotriva fundamentelor gândirii europene. Rusia a oficializat o listă cu 48 de „state dușmane" care ar impune valori neoliberale, contrare „valorilor spirituale tradiționale". La baza acestei poziții stă ura față de Iluminism, acuzat de „ateism" și de absența unor sensuri superioare. Guvernatorul Kaliningradului a mers până acolo încât l-a acuzat pe Immanuel Kant că filozofia sa — raționalismul și libertatea — a dus la actualul conflict din Ucraina. Aceasta mută războiul la nivelul unui conflict metafizic, în care compromisul este imposibil, pentru că este vorba despre un „război de exterminare" între viziuni ireconciliabile asupra lumii. 

12. Alianțele periculoase ale „stângii" cu fanatismul religios

Filozoful avertizează asupra „alianțelor nelegiuite" care apar pe fondul urii comune față de Occident. Sub umbrela „luptei anticoloniale" se unesc unii activiști de stânga cu regimuri religioase rigide (precum Taliban sau conducerea Iranului). În această logică stranie, oprimarea femeilor poate fi prezentată ca „luptă împotriva influenței occidentale", iar sprijinul pentru dictatori — ca rezistență față de imperialism. Žižek amintește de protestele din Iran după uciderea Mahsei Amini și subliniază: dacă sprijinim dictaturile doar pentru că sunt „împotriva Occidentului", trădăm adevăratele valori ale libertății. Astfel de „bătălii false" sunt mult mai periculoase și distrugătoare decât o luptă onestă pentru drepturile omului. 

13. Alegerea tragică a Ucrainei: între două forme de moarte

Žižek analizează situația Ucrainei ca pe o situație de „alegere forțată" între viață și libertate. El adaugă însă: în condițiile actuale, ambele căi duc la moarte, dar de fel diferit. Dacă Ucraina alege „viața" și capitulează, alege moartea ca națiune — pur și simplu va dispărea sub ocupație, ceea ce Rusia a declarat în mod repetat. Pentru a reveni la o viață normală, Ucraina trebuie să riște moartea fizică în războiul pentru libertatea sa. Žižek aplică vechiul slogan al rezistenței: „Dacă te opui, poți pierde; dacă nu te opui — ai pierdut deja". Același lucru este valabil și pentru Europa: să riște războiul sprijinindu-și aliatul, sau să aleagă o „viață pașnică" care se va termina cu umilință și trădarea propriilor valori. 

14. Minciuna despre „pace" ca instrument al ocupației

Žižek demontează retorica „pacificatorilor". El subliniază: orice ocupant vrea întotdeauna pace. Germania dorea și ea sincer pacea în Europa ocupată, iar Rusia vrea pace în Ucraina — dar e o pace în condițiile lor, după zdrobirea oricărei rezistențe. Când politicienii cer „pace imediată" fără a lua în calcul dreptatea, ei cer de fapt capitularea victimei. Israelul poartă un „război total pentru pace", ceea ce înseamnă în practică dominație completă și epurări etnice în Gaza. Pacea adevărată este imposibilă dacă înseamnă pur și simplu dreptul celui mai puternic de a dispune nepedepsit de soarta celui slab. 

15. Europa ca „fantomă" care îi sperie pe toți

Žižek afirmă că astăzi toate forțele lumii — de la Trump și Putin la activiștii radicali — s-au unit într-o „sfântă alianță" împotriva ideii de Europă. Fiecare urăște Europa în felul său: pentru unii e „colonialismul alb", pentru alții „birocrația rece", pentru alții „o amenințare la adresa tradițiilor". De fapt, ceea ce îi sperie este ideea Europei ca uniune bazată pe solidaritate, pe Iluminism și pe conștientizarea că omenirea este una. În ciuda tuturor greșelilor sale, Europa rămâne singurul loc care încearcă să fie fidel idealurilor de protejare a victimelor și de înțelegere a faptului că ne aflăm cu toții pe aceeași „Navă Cosmică Pământ". Tocmai această solidaritate universală este dușmanul principal al noilor naționaliști și dictatori. 

16. Separarea radicală pentru salvarea democrației

Žižek consideră că democrația liberală în forma sa actuală este moartă — un „cadavru în putrefacție". Să încerci să o resuscitezi prin compromisuri este inutil. El propune o strategie a „rupturii sectare", invocându-l pe poetul T. S. Eliot: uneori, pentru a-ți păstra credința, trebuie să te desparți de o biserică coruptă. Pentru a salva libertatea și drepturile omului, Europa trebuie să-și declare radical suveranitatea și să se detașeze de interesele SUA și ale Rusiei. Asta nu înseamnă să se dușmănească cu toată lumea, ci să înceteze să se teamă de propriile idealuri eliberatoare. Nu e nevoie de „mijloc de aur", ci de radicalizarea poziției, proclamând independența unei Europe unite ca ultimul bastion al Iluminismului. 

17. Noul „comunism" ca singura șansă de supraviețuire a speciei

Pentru rezolvarea problemelor climatice și ale inteligenței artificiale avem nevoie de un mecanism de coordonare globală care să se situeze deasupra pieței și a intereselor statelor individuale. Žižek o citează pe Sabine Hossenfelder: dacă un extraterestru s-ar uita la noi, ar vedea că economia noastră de piață lucrează împotriva supraviețuirii noastre, pentru că nu ține seama de daunele ecologice. Trebuie să învățăm să luăm „decizii colective raționale" la nivelul întregii omeniri. Žižek numește această nouă ordine „comunism" — nu în sensul totalitar vechi, ci ca sistem de control social al pieței în vederea salvării planetei. Numai o organizație precum Uniunea Europeană, cu toate defectele ei, oferă un model al felului în care se poate limita egoismul național în favoarea unor standarde sociale și ecologice comune.