”A trezi lumea e esențial – oamenii ajung să pornească războaie mondiale din frica unora de alții, nu pentru că și le doresc.” - discuție cu Alina Mungiu-Pippidi

Luni, 6 aprilie, ora 18:00, Institutul ASPEN România organizează, la Librăria Cărturești Modul (str. Academiei nr. 18-20, București), o dezbatere pornind de la volumul Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de Est de Alina Mungiu-Pippidi, apărut de curând la Editura Polirom. 

Vă invităm la dezbatere

Dragă Alina Mungiu-Pippidi, felicitări pentru noua ta carte apărută la editura Polirom – Război sau Pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de Est. Ca om care te citește încă de când scriai în „Opinia studențească”, în Copou, am o curiozitate: ai studiat medicina (psihiatrie, dacă nu greșesc), ai ajuns jurnalistă, iar apoi au urmat multe. Cum ai făcut trecerea de la jurnalismul de teren din anii ’90 la activism în societatea civilă, apoi la psihologie socială, analiză geopolitică și științe sociale? Cum vezi acum această evoluție?

În lumea occidentală contează, pentru o carieră științifică, unde publici și calitatea jurnalelor sau a editorilor. Prin 2007 aveam deja suficiente publicații de politologie ca să fiu numită, de Senatul Berlinului, profesor de studii ale democrației. În 2023, când am ales să schimb catedra permanentă din Berlin cu una la Roma, ministrul educației italian mi-a semnat numirea ca profesor de politologie. La momentul acela eram, probabil, cel mai citat politolog de origine română în mediul internațional  și unul dintre cei mai citați din generația mea în Occident.

Și asta în ciuda unei biografii destul de neobișnuite la început: la 25 de ani eram intern la psihiatrie, în 1989, pe urmă am condus televiziunea română, am avut premii în dramaturgie etc. Dar, pe la jumătatea anilor 2000, eram deja într-un cerc academic influent – cel de la Stanford, condus de Larry Diamond și Michael McFaul (care a devenit ulterior ambasador în Rusia), axat pe studii democratice. În același timp, eram și în rețelele europene – singurul est-european implicat în exerciții de scenarii pentru viitor sub trei președinți ai Comisiei Europene.

Viața mea academică adevărată a debutat în 1994, când, la îndemnul foarte energic al profesorului Ghiță Ionescu, de la Londra, am plecat la Harvard să-mi adaptez studiile la noile mele interese. Experiența de teren de pe frontiera de est a început în primii ani ’90, mai ales în perioada extraordinară a destrămării URSS. După aceea am revenit acolo o dată la câțiva ani: pentru UNDP, în Crimeea, pentru Banca Mondială, în Caucaz, pentru Consiliul Europei, în Moldova, pentru FES și Black Sea Trust – ca expert în guvernare. Dar jurnalistul din mine a rămas mereu atent: am strâns sute de fotografii, am făcut un film documentar și am publicat multe articole.

Când a apărut cartea lui Cristi Mungiu – fratele tău – despre bunica de la Cahul (ai mei fiind tot de acolo), am tot povestit cu el și chiar am văzut locul unde au trăit bunicii voștri. Nu știam că unul dintre străbunici fusese șef de închisoare acolo. Te mai leagă ceva de spațiul acela?

Pentru filmul documentar din 2009, Unde se termină Europa, am filmat primarul din Cahul de atunci – un om foarte articulat și bun. De fapt, tot spațiul de frontieră e semnificativ pentru mine; în carte povestesc istorii din Caucaz, Transnistria, Crimeea.

Când am făcut filmul, în 2009, plecam de la o observație: întâlnisem deja, încă din 1990, oameni care trăiseră în patru state fără să se miște din satul lor. Argumentam atunci – și o fac și azi – că frontierele sunt adesea nedrepte în partea noastră de lume, dar există politici de vize sau de cooperare care le pot face mai umane.

Probabil că și poveștile bunicii mele, transcrise de fratele meu și apărute abia în 2023, precum și istoria familiei noastre – cu oameni condamnați la moarte sau deportați în Siberia de URSS – au contribuit. Dar, mai ales, m-a format expunerea directă din anii 1991–1992. Pentru mine frontiera e un continuum, de la Finlanda până la Batumi, unde am regăsit chiar urmele fraților Nobel. Interesul fratelui meu e mai degrabă unul de familie – el a găsit documente NKVD, morminte. Curiozitatea mea e mai generală decât istoria familiei.

 Să trecem la carte. Ai început să o scrii înainte de 2022 sau invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina a declanșat-o? A jucat acest eveniment un rol?

Cartea are trei părți. Prima e pseudo-jurnalul – îi spun așa pentru că e făcut din note și fotografii de atunci, nu e un jurnal ținut propriu-zis. Am o memorie foarte bună și nu țin jurnal, dar public mult – într-un fel, asta ține loc de jurnal.

Am întins pe masă fotografiile și am povestit călătoria mea prin sfârșitul lumii sovietice: de la ziua loviturii de stat, când pe scările guvernului din Chișinău am o fotografie alb-negru cu un om care duce două găini moarte, până la portul de submarine atomice de la Balaklava; bătrânele care protestau împotriva NATO în Crimeea; tătarii care își construiau mici magazii de chirpici ca să-și marcheze cererile de teren după întoarcerea din Siberia; adăposturi de rachete balistice, nave de război la ancoră, cetăți genoveze, ruinele bisericilor coloniștilor germani din vremea Ecaterinei cea Mare.

Public acum aceste fotografii săptămânal online pe Liternet; unele au apărut, demult, în The Economist sau Foreign Policy. Mi-am propus să le arăt mai sistematic – sunt  istorice, unele și destul de artistice. Nu am avut timp de ele pînă acum, ca și dramaturgul, fotograful din mine a fost mereu ținut în spate. Construiesc o galerie a frontierei de Est în fotografii, care în carte devin povești.

A doua parte – „profețiile” – cuprinde texte publicate de-a lungul anilor și care sunt, destul de înfricoșător, foarte exacte. Practic, ruinele URSS pe care le-am filmat în 2009 s-au reîntrupat. Cum spunea Ivan Krastev, a fost o lumină care s-a stins – o speranță de pace pierdută. Am tot dat avertismente, unele venite direct de pe teren, dar nu le-a auzit nimeni.

Cartea devine, spre final, mai argumentativă și mai academică – cam cum a fost și evoluția mea. În ultima parte nu mai e nimic subiectiv sau selectiv, ci un aparat de analiză a ceea ce se întâmplă la frontiera de est și de ce. Un argument sistematic despre de ce ar fi preferabilă pacea războiului – și, uneori, invers.

 Ai anticipat public mai multe evoluții care s-au adeverit. Care este predicția din carte care te îngrijorează cel mai mult că s-ar putea împlini?

S-au îndeplinit toate. Nu mai e niciuna „deschisă”; pot fi urmărite în carte, an de an, cu anul publicării lor. Cea mai importantă este cea surprinsă de metafora somnambulismului: pas cu pas, liderii merg spre dezastru și ne trag pe toți după ei. A trezi lumea e esențial – oamenii ajung să pornească războaie mondiale din frica unora de alții, nu pentru că și le doresc. De recitit ce am scris mai ales despre scutul de la Deveselu în 2010.

 Există o lectură care spune că acest război putea fi evitat – eu, personal, asta cred. Tu îl prezinți mai degrabă ca pe o consecință a unui echilibru nereglementat: un război ca soluție la o problemă. Unde greșesc cei care îl văd ca pe un accident?

Am găsit în arhive o scrisoare a lui Boris Elțîn, primul președinte rus după comunism, în care îi dădea dreptul președintelui polonez Lech Wałęsa să intre în NATO. De fapt, spunea că orice țară se poate alătura oricărei alianțe, dar avea rugămintea ca Polonia să nu încurajeze naționalismul ucrainean și să nu se amestece niciodată în Ucraina. Linia roșie era acolo, clară.

Da, părerea mea este că Rusia a redevenit o forță pentru că nici Europa, nici americanii nu au știut ce să facă cu ea atunci când au avut ocazia – inclusiv după 11 septembrie, când Putin i-a oferit sprijin lui Bush. E această asimetrie a Rusiei: e prea mare, prea specifică, greu de încadrat.

Cartea e foarte critică față de summitul de la București – și sunt lucruri pe care le-am scris chiar atunci, când se întâmplau: că rușii se simt amenințați de proiectele legate de Ucraina și Georgia în NATO (care oricum nu puteau intra, am stîrnit inutil teama lui Putin). Percepția unei amenințări are un mare potențial mobilizator și, de la un moment încolo, Rusia a început să se reînarmeze. A fost inevitabil? Nu cred. Cum e destul de clar ca dacă rămînea Angela Merkel nu ajungeam aici. În stupiditatea lor, unii o acuză  că l-a menajat pe Putin.

În ceea ce privește Republica Moldova? Cum vezi lucrurile...

Fac o conferință la Florența, în iunie, care se numește „Cum se poate Europa învecina cu Rusia?”. Asta e tema mea centrală: nu există o frontieră Rusia–Ucraina, ci o frontieră Europa–Ucraina, iar unde va fi și cum va arăta ea rămâne deschis și trebuie discutat. Va fi o zonă tampon? Rece sau fierbinte? Un zid, tranșee?

Sper să „strecurăm” Moldova de parte bună a frontierei, dar sper și să nu fie o frontieră a războiului permanent – nu are niciun sens.

România este privitor sau actor în acest conflict? Ce ar trebui să facă altfel?

Problema a devenit enormă și intră în viața fiecăruia. România ar trebui să fie de partea păcii – ar fi un început, pentru că a fost printre cei care au inflamat lucrurile, nu le-au calmat.

În rest, invit pe toată lumea să citească ghidul de carte pe care îl public săptămânal pe Liternet, în fiecare joi, unde istoria e parcursă cu ajutorul unei întrebări și al unei fotografii semnificative, prin textul cărții.

La lansarea de carte de mâine (azi) aștept să văd ce întrebări mai are lumea. Până acum am răspuns la: De ce nu cade Iranul? E pacea doar o utopie? Ce sunt războaiele geopolitice și cum le putem preveni? Suntem în al treilea război mondial? A început războiul civilizațiilor? Pentru că, de fapt, despre asta e vorba.

Soțul meu, care e istoric, mi-a povestit în seara asta despre scrisoarea lui Uzun Hasan, sultanul Persiei (actualul Iran), care i-a scris în 1474 lui Ștefan cel Mare, căutând aliați occidentali împotriva Imperiului Otoman. La Caffa, în Crimeea – încă genoveză pe atunci – scrisoarea a fost tradusă din farsi în latină. Ștefan a retrimis-o la Veneția, dar alianța nu s-a materializat. De câte ori nu ar fi putut istoria să o ia pe alt drum? E fascinant.