Biblioteca din Bacău sau minunea din mijlocul dezastrului

Am fost la Bacău și am văzut noua Bibliotecă Județeană „Costache Sturdza". Arată splendid. Nu e o figură de stil, nici o amabilitate de politeță provincială: fac la picior țara asta zeci de ani și o știu bine. Și ceea ce am văzut trebuie spus - este o excepție, aproape o minune.

Noua bibliotecă e o clădire care, pusă lîngă orice altceva s-a construit pentru cultură în România ultimilor ani, pare venită dintr-o altă țară. Sticlă, lumină, un parc tematic de lectură în aer liber, o cafenea literară se pregătește, o imprimantă 3D, săli pentru copii special amenajate, terasare pe clădire - loc de evenimente, stații de încărcare pentru mașini electrice, panouri fotovoltaice și pompe de căldură.

Portretul monumental al lui Costache Sturdza veghează peste tot acest aparat al secolului XXI, între Catedrala Romano-Catolică și Biserica Precista, în centrul orașului. E genul de detaliu care, singur, ar putea deveni un eseu: boierul cărturar din secolul al XIX-lea, patron al bibliotecii, privind cum numele lui e montat pe o fațadă cu senzori de umbrire inteligentă. ”Noua boierime” ar trebui să-i preia modelul - nu am avut mulți din acestea: mai faci și investiții publice nu doar mașini de lux și palate exclusiviste.

Dar am vrut să înțeleg exact ce s-a întîmplat acolo, și cifrele mi-au dat o proporție pe care simțul comun n-o ghicește. Investiția totală: 36,86 milioane de lei, aproape jumătate din bani europeni prin PNRR (18,29 milioane), cealaltă jumătate de la Consiliul Județean Bacău (18,57 milioane), plus încă 2,13 milioane pentru echipamente. Ideea datează din 2016, contractul de finanțare s-a semnat în noiembrie 2022, lucrările s-au închis pe 27 august 2026, iar deschiderea către public a coincis, simbolic, cu ediția din acest an a festivalului BacFest. Clădirea a fost, pînă acum, sediul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu" — muzeul s-a mutat, în paralel, în alt spațiu, iar biblioteca, care de douăzeci și unu de ani funcționase găzduită în incinta Complexului Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea", fără sediu propriu, a primit în sfîrșit o casă a ei. Prima din istoria instituției.

Aici e paradoxul pe care vreau să-l pun în față: povestea asta frumoasă se petrece exact în anul în care statistica oficială confirmă o prăbușire fără precedent a rețelei de biblioteci din România. În 1989, țara avea 16.666 de biblioteci — rețeaua completă: naționale, universitare, specializate, școlare, publice. În 2025, conform INS, au mai rămas 7.957. O pierdere netă de aproape 8.700 de biblioteci în treizeci și șase de ani — mai mult de jumătate din rețea, ștearsă. Dintre cele rămase, doar 1.697 sînt biblioteci publice propriu-zise; restul, în marea lor majoritate, sînt biblioteci școlare, și acolo lovitura a fost cea mai crudă: doar între 2020 și 2023 s-au închis 333 de biblioteci școlare, față de 181 publice. Ultimele fonduri alocate pentru achiziția de carte în bibliotecile școlare datează de dinainte de anul 2000. Nu vorbim, deci, doar despre satul care moare: vorbim și despre școala care renunță, ea însăși, la ideea de bibliotecă.

Și totuși, în mijlocul acestui dezastru, se întîmplă și minuni. Bacăul e una dintre ele. Nu pentru că ar anula catastrofa — o bibliotecă nouă, cît de splendidă, nu compensează opt mii șapte sute de biblioteci pierdute ci pentru că arată că lucrul e posibil, că nu ține de vreo lege fatală a decăderii, ci de decizie și de bani puși unde trebuie. Zece ani de la ideea lansată de un europarlamentar local, Dragoș Benea, pînă la clădirea inaugurată: „în urmă cu 10 ani lansam o provocare, astăzi avem o bibliotecă demnă de mileniul al treilea", a spus el la deschidere, și pentru o dată clișeul politic e chiar exact. Aici echipa de la Consiliul Județean pe care i-am cunoscut sunt oameni dedicați și pasionați de cultură: greu găsești în alte județe - vorbesc pe verificate. Acest proiect pentru care s-au zbătut acum a căpătat realitate.

Nu e o poveste despre eroism individual, e o poveste despre instituții care, pentru o dată, n-au dezertat. Statul român, în ansamblul lui, a lăsat să moară jumătate din bibliotecile țării în trei decenii și jumătate — asta e fapta lui, cea care rămîne în statistică. Dar tot statul, prin fonduri europene și printr-un consiliu județean care a insistat zece ani, a scos din pămînt și clădirea asta. Ironia nu se adresează oamenilor din Bacău, care au făcut o treabă bună, ci se adresează sistemului care face din asemenea rezultate excepția, și nu regula.

Am plecat de la Bacău cu o singură imagine în minte, și cu ea închei: portretul lui Costache Sturdza, boierul cărturar de acum două secole, montat pe o clădire cu panouri solare pe acoperiș și cu o cafenea literară la parter, în timp ce, la cîteva sute de kilometri distanță, într-un sat de undeva din țară, ultima bibliotecă școlară își închide, fără nimeni de față, ușile.

PS: Vreau să felicit pe toți cei care s-au implicat în acest proiect unic din țară, echipa bibliotecii cu neobositul Adrian Jicu în frunte, și pe cei ce au inițiat și bătut pentru fonduri. Și povestea continuă....