Biserica noastră stângistă. Anatemizări, binecuvântări și excomunicări

Cuprins:

Progresismul (privatizat) românesc seamănă cu închinăciunile și/sau excomunicările religioase

Ca să denunți woke-ul trebuie să ai trompetă puternică

Critici ale identitarismului

Identitarianism ca producție culturală sterilă

Identitarianism aliniat cu interesele capitaliste

Identitarianism analizat prin perspectiva materialismului dialectic și istoric

Identitarianism și bani

Referințe bibliografice

În cadavrul politicii românești, în acest castel de adormiți în care de ani buni nu se mai întâmplă nimic, mai apar niscaiva scandaluri. Tot e bine. E sânge proaspăt. Măcar că scrie Laura Sandu despre feminismul liberal sau vorbește cu aplomb Cătălin Moise despre woke (la finalul articolului aveți filmul).

Câteva gânduri

1. Progresismul (privatizat) românesc seamănă cu închinăciunile și/sau excomunicările religioase

Puternica influență a spațiului nord-american face ca peisajul progresist românesc să semene cu stângismul militantist cu iz de neoprotestantism avântat din acel mediu cultural. Ascultând recent o emisiune în care proaspăt trezitul la abuzurile israeliene Tucker Carlson, acest wokist foarte parțial și de dată recentă, îl intervieva pe un combatant cu state vechi împotriva imperialismului și securistanului SUA, Max Blumenthal. Și dă-i și luptă, vorbeau ei acolo aprinși despre cum a fost reținut Max pe aeroport la întoarcerea din Iran și se întrerupe podcastul. Începe reclama: aplicație să te rogi mai bine și să comunici eficient cu… Iisus! Făcută de Carlson. Nu râdeți. Nu e banc. E pe bune. Carlson invită enoriașii de la al său podcast să instaleze contra cost, evident, o aplicație să se roage mai cu spor și cu mai multă sârguință. Pentru că în SUA, vrând nevrând, orice problemă are o soluție din asta pe bani. De regulă, soluția-i simplă: mântuirea în zece pași. Ia cartea acum și primești gratis și CD-ul cu predici! Nu-l găsești pe Iisus? Nu mai căuta, ai ajuns unde trebuie! Îți arătăm noi calea. Plătește acum și beneficiezi de ghidul complet pentru salvarea sufletului. Nemurirea garantată! Acum și în rate!

Transpunerea în termeni simpli a soluțiilor la probleme complexe nu avea cum să ocolească chestiunile de justiție socială. Ești rasist că așa e viața, n-ai ce-i face! Avem 18 reguli care să te ajute să-ți descoperi privilegiul și să te cureți de păcatele rasiste. Avem și curs contra cost. Ca să fii acceptat la universitate, îl parcurgi. Îți faci autocritica, te autoflagelezi public ritualic și-o rezolvi. Și cânți diversitatea elitei, deși afro-americanii tot în sărăcie se zbat. Umbli spășit prin universitate purtându-ți cu rușine păcatele de apartenență la clasa privilegiată, chiar dacă n-ai un sfanț în buzunar și te dă afară patronul dacă măcar te gândești la sindicat. Asta în vreme ce granzii plini de bani se distrează cu copii alături de Epstein.

Totul e să te înscrii în această logică a păcatului conștientizat și să întreprinzi pași utili – de regulă lucrativi pentru patronii antirasismului/sexismului/transfobiei – ca să te vindeci.

2. Ca să denunți woke-ul trebuie să ai trompetă puternică

Scriu recenzii la cărți neortodoxe de ani de zile. Dar a trebuit să vină unul suficient de eficient ca să se spargă puțin comoditatea intelectuală a stângismului local blocat în scheme de gândire împrumutate și insuficient chestionate. S-a mișcat puțin bolovanul.

Dar, cum spuneam, exasperarea generată de bătăliile pe cuvinte n-a început cu Moise, deși clipul lui a avut puterea să despartă apele. Totuși, e o chestiune interesantă cu puterea contestării. De curând, un scandal feminist – unul dintre numeroasele – a adus în discuție tipul de angajament al combatantelor. Am readus atunci în discuție un articol publicat de Jo Freeman încă din 1976, „Denigrarea – fața întunecată a surorității”. Pildă de urmat ca să nu mai călcăm pe aceleași greble, în care autoarea face o observație interesantă: se vede la un moment dat cu o serie de denigrate care își lingeau rănile după valul de ură pe care îl luaseră în freză. Dar ele nu se unesc. E o problemă cu încercările de contestare a religiei identitare. Oricât de minunate ar fi, rămân, din nefericire, destul de izolate. Și, pe acest fundal, conservatorii se lăfăie nestingheriți făcând mișto de derapajele, care sunt uneori de-un comic savuros, ale identitarianismului.

Merită însă, pe calea deschisă de la al nostru Moise, să urmărim câteva dintre redutabilele contestări ale formelor politicilor identitare. Povestea e lungă și complexă, criticile sunt articulate de pe diverse poziții și utilizând aparate teoretice diferite, dar, ca să mai introducem și alți jucători în horă alături de apostolii identităților lichide și al limbajului cel creator de realitate, hai să aruncăm niște nume și lucrări în joc.

3. Critici ale identitarismului

Martha Nussbaum. Adeptă recentă a iudaismului și angajată în această direcție, a scris enorm. A mers destul de prudent pe linia masacrului din Gaza și a conflictului cu Palestina, ea fiind obsedată de nuanțe și dorind să rămână pe linia liberalului de bine. Dar aici nu asta ne interesează. Cum frumos se spune într-unul dintre cele mai frumos dramatizate și ambalate estetic podcasturi despre cultura anulării realizat de o persoană trans, Natalie Wynn, una dintre cele mai grave probleme cu acest curent este că reduce tot ce este și face o persoană la o singură dimensiune. Uneori la o replică. Or, în cazul Marthei Nussbaum, chiar ai ce reduce, că femeia a scris enorm.

Ce contează aici este că, indiferent de ce alte păcate mai mult sau mai puțin capitale ar fi comis, a scris un ucigător articol în care o ia la mișto pe Judith Butler. Curios că Butler n-a răspuns niciodată la acel articol în care, cu acribie și mult umor, Nussbaum ironizează ironia însăși ca sursă unică de progres. Un articol complex și foarte interesant în care Nussbaum o acuză pe Butler că a transformat feminismul academic într-un joc intelectual steril, unde „subversiunea” lingvistică este confundată cu politica reală. Prin retragerea din arena instituțională și legală, această abordare nu face decât să perpetueze nedreptățile pe care ar trebui să le combată, oferind în schimb o „satisfacție iluzorie” intelectualilor.

Scris cu umor fin și în același timp foarte bine detaliat, articolul ar putea să servească drept punct de pornire într-o dezbatere serioasă despre fatalismul și constructivismul radical al lui Butler.

Dar asta e doar un fel de bomboană cu cili ca să ne trezească pofta de lectură și investigație. Pentru că Butler s-a angajat într-un dialog care a fost chiar tradus în română cu Nancy Fraser, „Controverse feministe: Un dialog filosofic”. Foarte interesantă discuția cu Fraser care e ceva mai apropiată de marxismul clasic. Dar ambele o ignoră pe feminista care a pus atât de frumos în cuvinte problemele legate de gen și clasă încă din 1908, Alexandra Kollontai. E un mare minus al spațiului occidental ignorarea rusoaicelor și, în special, a scrierilor produse de Kollontai. Discuțiile pe tema genului și a clasei sunt foarte interesante și se lovesc de problema privat/public. Cea mai bună explicație pe care am găsit-o la capătul a multe lecturi și reflecții este că, în privat, te aliezi cu sora femeie cocoșată de pumnii tovarășului de viață, dar în spațiul public sora ta de-acasă devine șefa ta, patroana ta. Mai multe drepturi o fac pe ea și mai puternică față de tine, simplă angajată, ceea ce mărește distanța dintre voi. La serviciu ești salariată exploatată, deci în aceeași situație cu abuzatorul de la domiciliu!

În plus, în domeniul genului și sexului, dezbaterea a fost mai aprigă decât oriunde. Sunt multe lucrări importante. În spațiul românesc s-au impus feministele de rit intersecțional pe care eu le consider liberale, marxistele care adoptă cele mai pure forme de individualism și identitarianism și feministele de bine care n-au acordat prea mare atenție distincțiilor politice.

Dar redutabile combatante s-au ridicat și în tabăra radicală. Și au publicat cărți care la noi sunt trecute la index ca deviaționisme periculoase și dădătoare de spaime. Am încercat să scriu despre ele cu riscul ca ele să devină arme în mâinile conservatorilor care abia așteaptă să atribuie esențialist femeilor mărețul rol de spălare a ciorapilor soților și ștergere a fundului bebelușilor. Oameni care abia așteaptă să se întoarcă la vremurile bune ale domnițelor și cavalerilor în armură strălucitoare. Deși, cum zice Harriet Fraad, pentru orice prinț pe cal alb, există un castel care trebuie curățat! Inclusiv toaletele. Am scris despre Holly Lawford-Smith sau despre minunata Max Robinson, poate cea mai frumoasă și empatică lucrare despre corp, alegere, sentimente și soluții chirurgicale la probleme sociale. Despre extirparea a ceea ce societatea consideră a fi esența feminității pentru a transgresa genul și a transpune ironia în plan biologic. Despre transgresiunea care coboară din universitate și se oprește pe masa de operație a chirurgului plastic. Dar poate cartea care conține cea mai cuprinzătoare critică a identității personale ca sumă a operațiilor estetice și a alinierii biologicului la ideologie este cea scrisă de Kajsa Ekis Ekman, „On the Meaning of Sex: Thoughts about the New Definition of Woman”. Editura Spinifex face o treabă foarte bună în direcția feminismului radical, publicând unele dintre cele mai interesante autoare ca Sheila Jeffreys.

Pentru critica feminismului radical, o colecție excelentă de argumente e furnizată de Miranda Kiraly și Meagan Tyler, în „Freedom Fallacy: The Limits of Liberal Feminism”.

4. Identitarianism ca producție culturală sterilă

Aici avem mai multe direcții. În primul rând cărți care ne arată cât de puternic s-a putut perverti progresismul pe bani care seamănă cu o repetare iscusită a discursului dominant în care arunci termeni ca afro-pesimism, intersecționalitate, heteronormativitate, identitate cis-gender, imperialism, capitalism și iese o salată perfectă. Salată care e numai bună de ironizat de intelectuali cu apucături uneori reacționare, care au reușit totuși să publice niște enormități de-un haz nebun prin simpla imitație a jargonului de lemn al noului progresism în publicații de top. Întreaga poveste aici. Nu sunt primii. Fizicianul Alan Sokal și-a bătut primul joc, încă din 1996, la modul sistematic de această transformare a progresismului într-un soi de cult bazat pe predici prefabricate.

Acestea sunt ironii ale ironiei realizate de unii exasperați de limbarița colorată a colegilor umaniști care pe cât de nuanțați sunt în limbaj pe atât de necruțători în soluții. Și, nu-i vorbă, că e plin spațiul de nenorociți care abuzează de pozițiile de putere și fac lucruri de negândit studentelor. Avem chiar de curând în România cazul unui regizor acuzat de mai multe studente care a stat chitic o vreme și care continuă nestingherit fără nicio asumare să lucreze în cea mai prestigioasă instituție teatrală. Dar alături de aceștia se amestecă la grămadă oameni care au păcătuit, de pildă, cu recomandarea unei cărți scrise de o feministă radicală. Dacă recomanzi o carte de Julie Bindel nu ai voie să lupți împotriva genocidului din Gaza. De notat că Julie Bindel avertiza de ani de zile împotriva căderii în extrema de a îmbrățișa necritic orice ideologie, doar ca să nu fii etichetat drept rasist. Ea a scris prima despre bandele de pakistanezi musulmani care violau fetițe britanice sărace și despre modul odios în care poliția a închis ochii să nu fie acuzată de rasism. Or, da, ceea ce se petrece în Gaza este ceva de neacceptat. Pe de altă parte, e de meditat serios la poziționările necritice și iraționale, doar ca să dai bine la poza progresistă.

Această amestecare a condamnării monștrilor cu anateme aruncate asupra unor oameni pentru recomandarea unei cărți e o caracteristică a identitarianismului de tastatură, iute la condamnări și încet la lectură.

5. Identitarianism aliniat cu interesele capitaliste

Adolph L. Reed Jr. e un profesor foarte interesant. A scris mult despre rasism, afro-pesimism și raportul dintre rasă și clasă. Împreună cu Walter Benn Michaels, a publicat o carte cu titlu sugestiv, No Politics but Class Politics („Nicio altă politică decât politica de clasă”), în care explică de ce popularea departamentelor universitare cu reprezentanți bogați ai minorităților rasiale nu rezolvă problema discriminării și, mai ales, a inegalităților economice. Ai elită diversă care râde frumos la poza de final. Ai promovați prin companii tot felul de reprezentanți ai minorităților. Dar, ce să vezi, asta nu face decât să susțină sistemul. Pentru că tu integrezi minorități în sistemul nedrept și sfârșești prin a-l legitima.

E ceea ce a spus și Albena Azmanova în articolul “Empowerment as Surrender: How Women Lost the Battle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion.”, în care arată că obsesia pătrunderii femeilor într-un câmp de muncă capitalist, fără schimbarea acestuia, nu le face decât părtașe cu bărbații la exploatare, dacă ajung patroane, sau consumatoare de porții egale cu ale bărbaților de nedreptate, dacă sunt angajate. „Empowermentul” (împuternicirea) e o predare, o înfrângere prin abandonarea emancipării. Ar merita și acesta o dezbatere separată.

Mai este o carte foarte importantă care arată cum politicile antirasiste pot fi cooptate de sistemul capitalist. Represent and Destroy: Rationalizing Violence in the New Racial Capitalism („Reprezintă și distruge: Raționalizarea violenței în noul capitalism rasial”). Autoarea, Jodi Melamed, arată cum reprezentarea ajunge chiar să legitimeze sistemul și să spargă potențiale alianțe în vederea schimbării sale.

6. Identitarianism analizat prin perspectiva materialismului dialectic și istoric

Poate cel mai subversiv autor recent este Gabriel Rockhill. Rockhill aplică metoda materialismului dialectic și istoric pentru a vedea în ce condiții se produce, se difuzează și se consumă teoria. În vreme ce am avut o critică a producției media venită chiar din rândul reprezentanților școlii de la Frankfurt, acest aparat critic nu a fost îndreptat chiar împotriva teoriei ca atare, a producției intelectuale. Cine produce, cine este promovat și difuzat, cum și cât se consumă teorie filosofică. Și, mai ales, cât de compatibilă este producția intelectuală cu instituțiile dominante ale statului burghez, în special cu instituțiile de securitate. Fără a reduce și șterge la modul simplist complexitatea operelor filosofice ale unui Marcuse sau Horkheimer, merită să ne întrebăm care au fost condițiile de posibilitate materiale ale operelor lor. Sigur că întrebarea lui Rockhill poate fi ușor redusă la a redutabilului Toma Caragiu: Mă, cine-l ține p-ăsta în brațe? Dar judecarea anistorică a operelor filosofilor din tabăra neomarxistă este de natură să ne facă părtașii sistemului care evită cu obstinație să se uite la producția filosofică și, din această perspectivă, la condițiile instituționale și financiare care au făcut-o posibilă. O carte extrem de bine documentată, rodul a peste un deceniu de săpături în arhive, Who Paid the Pipers of Western Marxism? („Cine a plătit și a dictat partitura marxismului occidental?”) investighează legătura dintre instituțiile de forță ale aparatului de securitate american și producția de teorie. Am scris aici despre ea pentru că o consider vitală dacă vrem să înțelegem ce ni se întâmplă. Cartea lui Rockhill este doar ultima dintr-o serie de articole în care autorul se apleacă asupra compromisurilor cu neoliberalismul pe care le-au făcut un Foucault sau un Žižek, considerat chiar „Bufonul de curte al capitalismului”. Iar Rockhill chiar nu poate fi suspectat de vreun deviaționism reacționar, fie și pentru că și-a dat doctoratul cu Alain Badiou și a studiat cu Derrida. Știe mai bine decât mulți cu ce se mânâncă deconstrucția.

Îmi permit să aduc în continuarea scrierilor lui Rockhill în atenția publicului spectator modul în care o anchetă din 1975 aduce în atenție modul în care CIA-ul a infiltrat mișcarea feministă și a transformat unul dintre simbolurile sale indubitabile, Gloria Steinem, în agentă a sa. Este un fapt cunoscut în SUA, dar total ignorat în România modul în care CIA-ul a folosit-o pe Gloria Steinem să despartă cât mai eficient feminismul de socialism și să decredibilizeze încercările feministelor socialiste de a se organiza. Am comentat ancheta din 1975 și am readus-o în atenția celor doritori de analiză.

7. Identitarianism și bani

Norman Finkelstein e recunoscut pentru stilul lui ireverențios și chiar enervant de a se poziționa mai întotdeauna împotriva curentului care i-ar aduce beneficii. Crescut într-o familie de evrei profund traumatizați de Holocaust și pierzându-și toate rudele din partea mamei și tatălui în această tragedie de proporții epice, Finkelstein s-a războit instituțional cu reprezentantul absolut al puterii și, printre altele, avocatul lui Jeffrey Epstein, Alan Dershowitz. Acesta din urmă s-a implicat direct în marginalizarea lui Finkelstein și respingerea titularizării sale în mediul universitar. Păcatul capital? A publicat cartea „Industriile Holocaustului” în care arăta cum tragedia atâtor oameni e instrumentalizată. Finkelstein a fost și rămâne unul dintre cei mai cunoscuți cercetători și documentariști de-o minuțiozitate maniacală a suferințelor poporului palestinian. Dar înainte de tragedia din 7 octombrie 2023, Finkelstein a publicat cea mai cuprinzătoare și detaliată critică a apostolilor politicilor identitare. Cartea are aproape 600 de pagini și mărturisesc că încă lucrez la ea. Promit să revin cu o recenzie. Capitolele pe care le-am citit sunt scrise în stilul lui nemilos, care nu ia prizonieri, și se fixează pe cinci persoane care au contribuit, în opinia autorului, la îngroparea lui Bernie Sanders: Kimberlé Williams Crenshaw, Ta-Nehisi Paul Coates, Robin Jeanne DiAngelo, Ibram Xolani Kendi, Barack Hussein Obama. E frumos că, așa cum ne-a obișnuit, arată exact și cam câți bani iau pe cuvântări apostolii progresismului identitarianist.

Acesta este un tablou schematic al unor dezbateri extrem de complexe care structurează nemulțumirile acumulate pe tema politicilor identitare. La fel ca și denigratele cu care se întâlnește Freeman, ei nu compun o mișcare. Criticile lor sunt diverse și neuniforme, dar sunt critici de stânga ale unui progresism care răspunde tot mai puțin nevoilor reale de schimbare. Cu voia voastră închei cu un mic articol pe care l-am scris despre cum progresismul însuși s-a… privatizat!

Referințe bibliografice (APA, ediția a 7-a)

Azmanova, A. (2016). Empowerment as surrender: How women lost the battle for emancipation as they won equality and inclusion. Social Research: An International Quarterly, 83(3), 749–776. https://doi.org/10.1353/sor.2016.0052

Benhabib, S., Butler, J., Cornell, D., & Fraser, N. (2012). Controverse feministe: Un dialog filosofic (A. Grigorianu, trad.). Editura Tact.

Cernat, M. (f.d.-a). Feminism și radicalism: CIA-ul ca metodă de îmblânzire a scorpiilor. Anthropos. https://anthropos.ro/maria-cernat-feminism-si-radicalism-cia-ul-ca-metoda-de-imblanzire-a-scorpiilor/

Cernat, M. (f.d.-b). Feminism sau socialism? Alexandra Kollontai despre imposibilitatea unei mișcări feministe universale. Anthropos. https://anthropos.ro/maria-cernat-feminism-sau-socialism-alexandra-kollontai-despre-imposibilitatea-unei-miscari-feministe-universale/

Cernat, M. (f.d.-c). Nostalgia corpului: Tranziție și detranziție – o perspectivă feministă radicală. Anthropos. https://anthropos.ro/maria-cernat-nostalgia-corpului-tranzitie-si-detranzitie-o-perspectiva-feminista-radicala/

Cernat, M. (f.d.-d). Progresismul competițional și olimpiada autenticității. Anthropos. https://anthropos.ro/maria-cernat-progresismul-competitional-si-olimpiada-autenticitatii/

Cernat, M. (f.d.-e). Războaiele feministe de ieri și de azi. Anthropos. https://anthropos.ro/maria-cernat-razboaiele-feministe-de-ieri-si-de-azi/

Ekman, K. E. (2023). On the meaning of sex: Thoughts about the new definition of woman. Spinifex Press.

Finkelstein, N. G. (2000). The Holocaust industry: Reflections on the exploitation of Jewish suffering. Verso.

Finkelstein, N. G. (2023). I’ll burn that bridge when I get to it! Heretical thoughts on identity politics, cancel culture, and academic freedom. Sublation Press.

Freeman, J. (1976, aprilie). Trashing: The dark side of sisterhood. Ms., 49–51, 92–98. https://cwlu-herstory.squarespace.com/classic-feminist-writings-articles/trashing-the-dark-side-of-sisterhood

Kiraly, M., & Tyler, M. (Ed.). (2015). Freedom fallacy: The limits of liberal feminism. Connor Court Publishing.

Lawford-Smith, H. (2022). Gender-critical feminism. Oxford University Press.

Melamed, J. (2011). Represent and destroy: Rationalizing violence in the new racial capitalism. University of Minnesota Press. https://doi.org/10.5749/minnesota/9780816674244.001.0001

Michaels, W. B., & Reed, A., Jr. (2023). No politics but class politics (A. Jäger & D. Zamora, eds.). Eris.

Nussbaum, M. C. (1999, 22 februarie). The professor of parody. The New Republic. https://newrepublic.com/article/150687/professor-parody

Robinson, M. (2021). Detransition: Beyond before and after. Spinifex Press.

Rockhill, G. (2020, 12 octombrie). Foucault: The faux radical. The Philosophical Salon. https://thephilosophicalsalon.com/foucault-the-faux-radical/

Rockhill, G. (2023, 2 ianuarie). Capitalism’s court jester: Slavoj Žižek. CounterPunch.

Rockhill, G. (2025). Who paid the pipers of Western Marxism? Monthly Review Press.

Sandu, L. (2026, 28 octombrie). Cum definesc poetele din mainstreamul literar „feminismul”. Dimpotrivă! (Substack). https://laurasandu.substack.com/p/cum-definesc-poetele-din-mainstreamul

Sokal, A. D. (1996). Transgressing the boundaries: Toward a transformative hermeneutics of quantum gravity. Social Text, 46/47, 217–252. https://physics.nyu.edu/sokal/transgress_v2/transgress_v2_singlefile.html