Profetul de plumb pe TikTok și Instagram. De ce îl iubesc tinerii pe Bacovia — discuție cu Paul Cernat

Prin asta eşti celebră-n Orient, / O, ţară tristă, plină de humor...

Prin septembrie am fost invitat alături de Paul Cernat - criticul nostru literar emblematic - la Bacău în cadrul festivalului BacFest dedicat lui Bacovia (mulțumim organiyatorilor). Cum sunt un bacovian convins și cred că e scriitorul care a rezistat timpului cel mai bine am zis să discut cu Paul Cernat pe subiect. Am făcut un pod cast (link - dau și mai jos). Paul Cernat a scris pe subiect o cate excepțională: Bacovia și noul regim al literaturii. Vum noi suntem oameni ai textului am zis să avem o variantă scrisă care e diferită- de cea filmată.

Când am văzut ce ploaie e afară am zis să-l public. Eu mi-am făcut un ceaichiar dacă poetul zice:

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție --
Și s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Cuprins:

Tema 1 — Bacovia meu sovietic / Bacovia tău comunist: cum era predat în școală

Tema  2 — Fenomenul Bacovia - cum s-a construit

Tema  3 — Ipoteza A: limbajul depresiei

Tema  4 — Ipoteza B: peisajul și realismul care ne-a ajuns din urmă

Tema 5 — Recuperarea: ”cele două Bacovii” sau cine l-a „făcut" pe Bacovia mare

Tema  6 — Contradictoriul: lectura greșită sau de ce-l iubesc și tinerii și bătrânii pe Bacovia

Tema 7 — Închiderea: între TikTok și profet

Tema 1 — Bacovia meu sovietic / Bacovia tău comunist

Paul, spune-mi te rog cînd l-ai întîlnit prima dată pe Bacovia și cum arăta Bacovia acela — al școlii, al anilor tăi de formare?

Nu mai știu precis cînd, sigur mult înainte de 10 ani: pur și simplu am crescut cu el – îl citeam de regulă într-o ediție de „Versuri și proză” din Biblioteca pentru Toți. Dar nu a fost vreo „comoție” sau „revelație.” Îl citeam din reflex, ca exercițiu cotidian, cum asculți muzică la radio. Era însoțitorul. Cînd mă plictiseam, cînd eram într-o pasă proastă, cînd eram singur și n-aveam chef de citit altceva, citeam Bacovia (citeam mai toată ziua ceva). Treptat, au început să mă atragă tot mai mult poemele lui tîrzii, de notație dezarticulată, și proza. Îmi creau o stare foarte intensă, de intimitate nostalgică, aflată în rezonanță cu atmosfera cenușie, apăsătoare a epocii.

În liceu, era prin 1987 cred, mi-l aduc aminte pe profesorul de Română, Gheorghe Lăzărescu, recitîndu-ne la oră „Liceu”, îți dai seama: „Liceu, cimitir al tinereții mele, pedanți profesori și examene grele...” pe un ton complice, cu o voce inimitabilă. Și imediat după asta, cavernos hohotitor, „Furtună”, ca o coborîre în infern: „Prin codrii Bacăului, vîjîie vîntul, și-ntunecă lumea un cer ca pămîntul...” Cînd a început Revoluția din decembrie 1989, eram în fața televizorului, l-am văzut pe Dinescu agitîndu-se etc., m-am bucurat, firește; apoi m-am uitat pe geam, era liniște și mi-a trecut prin minte să leg momentul ăsta, în gînd, de o poezie a lui Bacovia; una de atmosferă, nu una politică.

Am început să recit în gînd „Sfîrșit de toamnă”, un poem minor („În crîngul cu stoguri cu frunze ruginite/Era un frig liniștit/Un roz și violet în fîșii/Printre palate se lăsa.../Tufișele erau pustii/O tăcere nu se știe cum a venit/Și respirări oprite...” - de-astea), în ideea că peste ani îmi voi aminti de acel moment prin poemul în speță. Și uite că îmi amintesc deja de ani și ani. Nu știu bine de ce, ba da, știu: anii `80 au fost bacovianism în stare (de spirit) pură, iar mesajul discret al scrisului său era unul eminamente relativist și stoic: o să treacă și asta cum trec toate. „Și cîte alte ziduri din zilele noastră nu ne vor apărea cîndva la fel de fantastice” scrie el într-o proză intitulată „Amăgire”, apoi lăsată fără titlu. Bacovia e un scriitor al dezamăgirii, al deziluzionării resemnate. Ar vrea, uneori, să spere într-un viitor luminos dar nu (mai) poate, nu mai e în stare, și apoi „iar devine totul o lungă teorie.”  

Eu l-am cunoscut în URSS, tu în România lui Ceaușescu. Ce Bacovia ni se preda, de fapt, în cele două sisteme? Era același poet?

Era, pentru că Bacovia e un poet al sfîrșiturilor de epocă, al descompunerii unor epoci istorice. Amurgurile sale de toate culorile au și implicații sociale, nu doar existențiale. Volumul „Plumb”, apărut în anul intrării României în WW1, e o piatră tombală pentru o lume care întîrzie, care agonizează nepermis de mult. „Ce-a fost, a fost/Nici trebuia/O lume ce/Întîrzia”, notează el într-un poem tîrziu, din anii comunismului. Mă întreb adesea, retoric, firește, dacă lumea noastră de azi, așa cum o știm, nu e și ea pe ducă...

Sigur, una era Imperiul agonizant la Centru, alta – Periferia satelizată, deși, pînă la urmă, și tu erai la periferia Imperiului, deși în el, nu în afara lui. Nu e vorba doar de „crepuscularism” aici, în sensul estetizant-contemplativ, aristocratic, al termenului, ci de o revoltă anarhică tăcută, subterană, de proletar intelectual deposedat de propria identitate profesională. Bacovia e un revoltat prin neparticipare, sau mai bine zis prin refuzul participării, e individul kafkian, fragil și strivit de sistem, dar care se încăpățînează să supraviețuiască retras, prudent, în anonimat: „Mai bine singuratic și uitat/Pierdut să te retragi nepăsător/În țara asta plină de humor...” Sau într-un poem mai puțin discutat: „Nu mai aștept pe nimeni/Nici o speranță./Nimeni nu mai este liber/Închide orinde...” Sau în formidabilul „Poemă finală”, cel mai bun poem social bacovian și unul dintre cele mai bune din literatura română: „Eu trebuie să beau, să uit ce nu știe nimeni, ascus în pivnița adîncă, fără a spune un cuvînt... altfel e greu pe pămînt.”

 Ce nu ni se spunea atunci despre el? Ce era cenzurat, ocolit, îmblînzit?

Să nu uităm, totuși, că atunci au apărut unele dintre cele mai bune studii despre Bacovia, oricum cele mai multe dintre ele: Mihail Petroveanu, Ion Caraion, Gheorghe Grigurcu, Daniel Dimitriu, Alexandra Indrieș, Dinu Flămând, Mircea Scarlat, I. B. Lefter, Gheorghe Crăciun... bașca un număr incalculabil de alte studii, parțial reunite în uriașa biobibliografie de etapă realizată de Liviu Chiscop. De spus s-a spus, de atunci, cam tot ce era important de spus. Poate minus unele accente erotice, sau unele detalii politice. Dar Bacovia a fost, după toate datele, „cenzurat” și „autocenzurat” politic încă din anii debutului editorial. Multe dintre poemele lui conțin, în variantele manuscrise, atenție, trimiteri la revoltă sau observații „periculoase” care nu mai apar în volume. Iar asta e valabil atît pentru textele dinainte de WW1, cît și din anii stalinismului.  El scapă însă printre ochiurile oricărei cenzuri, în ambiguitatea lui înșelătoare. Nu e un „ofensiv”, un militant, un vates, din contra, îți vine să-i plîngi de milă. Are însă o ironie enigmatică, abisală și paradoxală, subversiv-ambiguă și, în definitiv, insubordonabilă, care derutează. El merge chiar pînă la a-și desființa propria ironie, întorcînd-o asupra ei însăși: „orice ironie vă rămîne vouă”; „cu-al meu aspect făcea să mor, căci tuturor părea muspect...”

Ți-a plăcut la prima lectură sau a fost o iubire tîrzie? Bacovia e poet de adolescență sau de maturitate?

La mine a fost un poet pentru toate anotimpurile, cum se spune. Prieten și confident în adolescență, obiect de studiu la maturitate…

Tema  2 — Fenomenul Bacovia - cum s-a construit

Ai scris acum cîțiva ani că „inclusiv tinerii emo s-au regăsit în el". Între timp fenomenul pare să fi crescut. Te-a surprins sau era previzibil?

A fost un fenomen și poate încă mai este, legat de aceeași inadaptare și alienare a unei categorii de tineri hipersensibili și depresivi, dar Bacovia nu e doar un „emo”, asta e o latură de suprafață a lui. Constat mai nou că, inclusiv la nivelul unor adepți din zona culturii pop, rap, trap, rock alternativ etc., el începe să fie privit tot mai mult ca un poet al revoltei unui spațiu negativ redefinit: „sînt ca Bacovia, scuip versuri direct din cavou.” Ceea ce mi se pare o înțelegere mai stimulativă. Bacovia a fost și un depresiv diagnosticat, da, dar poezia lui e, dacă nu un antidot, măcar un calmant al depresiei și anxietății.

Onest: știm de fapt cît de mare e fenomenul ăsta? Sau lucrăm și noi, ca toată lumea, cu impresii? Cine ar trebui să-l măsoare?

Nu sînt sociolog, lucrez, inevitabil, cu aproximări intuitive și observații empirice de bun-simț. Dacă ne referim la fenomenul (psiho-)sociologic în sine, da, ar trebui făcute măsurători de specialitate. Dar mă tem că observațiile vor confirma, în destule privințe, instituțiile și observațiile aproximative de care vorbeam deja. Depinde cum eșantionăm și cum interpretăm datele. În același timp, să nu ne mințim: Bacovia nu e un scriitor popular. Îl citesc ceva mai mulți tineri și cu mai multă pasiune decît pe alții, e mai pe gustul poeților și artiștilor noi, dar e tot de nișă, ca și literatura în general, azi. Cît privește depresia și alte tulburări „urbane”, e greu de spus cîte sînt autentice și cît – mofturi.    

Cum arată Bacovia al puștilor: ce circulă din el — versul, meme-ul, atmosfera, biografia?

Cred că mai ales atitudinea și meme-le care sînt legate de „brandul” Bacovia, unde intră, desigur, și atmosfera, și legenda biografică. Pînă la urmă, circulă elementele cu care ei se identifică.

E singurul canonic care a făcut trecerea asta? De ce el și nu Blaga, nu Arghezi, nu Barbu?

Da, între poeții noștri e singurul canonic. Nu singurul interbelic, trebuie subliniat, ci singurul canonic din ultima „listă scurtă” (aia de 17 autori obligatorii la Bacalaureat): e o diferență. Este, în orice caz, singurul care are deschis ceea ce se cheamă un limbaj comun sau un canal de comunicare cu problemele și sensibilitatea lumii de azi, ale tinerilor de azi, chiar dacă multe cuvinte ale sale sînt vetuste sau de neînțeles. Nu e un intelectualist, nu e ezoteric, nu e mitic sau arhaizant și, foarte important, nu are nevoie (decît pe ici, pe colo, prin punctele neesențiale) de „user`s guide” pentru a fi înțeles.

Arghezi ar mai fi avut ceva potențial, pe latura din Flori de mucigai, dar poezia lui e prea neaoș-arhaizantă, prea puțin „urbană” și prea puțin direct-existențială, prea stilizată. Or, minimalistul Bacovia – un minimalist... maximal! – e privit ca „de-al nostru”, întîziat din altă epocă. Pînă la el nu trebuie să „urci”, nu trebuie să te canonești didactic, sau, știu eu, să întrebi prea mult AI-ul. Bacovia reduce poezia la funcțiile ei elementare, banal-cotidiene, o dezeroizează și o degradează pînă la nivelul unei arte povera umile, pe măsura unei societăți în care poezia nu mai înseamnă mare lucru.

Ioan Petru Culianu avea, în „Eros și magie în Renaștere”, o comparație eficientă între emergența științei moderne o dată cu mutațiile sociale aduse de Reformă și Contrareformă și o muscă apteră din perioada glaciațiunii, singura care a supraviețuit schimbărilor climatice care au dus la dispariția dinozaurilor. Dacă acceptăm ideea relativistă a lui E. Lovinescu privind „mutația valorilor estetice”, trebuie să observăm că Bacovia e un mutant care a supraviețuit prăbușirii Vechiului Regim al Literaturii, cu tot ce înseamnă el. Canonul e, pînă la urmă, un vestigiu teocratic, nu? Ei bine, Bacovia se descurcă destul de bine și în era post-canonică. Deocamdată, cel puțin.

Cînd ai văzut ultima dată un tînăr citînd Bacovia în afara școlii? Ce citea?

Nu am văzut, sau nu-mi amintesc, că n-am stat să observ. Dar am auzit multe și am citit pe internet despre tot felul de cazuri. Dar cei care citesc Bacovia îl citesc, oricum, în afara școlii, dincolo de „încadrările” didacticiste pe care le „ilustrează” cu unul-două poeme. Felul în care îl tratează școala în general este moartea pasiunii. Nu numai în cazul său, evident.

Tema  3 — Ipoteza A: limbajul depresiei

Generația asta vorbește deschis despre anxietate și depresie — părinții lor nu aveau limbajul ăsta. Ce le oferă Bacovia: vocabular, legitimare, companie?

Anxietatea și depresia, despre înainte se tăcea, iar azi, într-adevăr, se vorbește pînă la asurzire, au devenit „trenduri”, fenomene sociale mari în actualul sistem economic neoliberal, la limită chiar mode (bine, și spleenul, și Weltschmerzul și restul erau, la vremea lor, la vremea lui Bacovia, printre altele, fenomene „de fițe”, mode și poze ale tineretului care se voia a fi „altfel” decît plebea sau decît, vorba maestrului Macedonski, „tîmpita burghezie”).

Nu mai avem de-a face doar cu depresia și anxietatea inadaptaților modernizării, mici funcționari „pierduți într-o provincie pustie”, de la începuturile capitalismului industrial autohton (contemporan cu tinerețea poetului nostru), ci și cu anxietatea și depresia hi tech a celor care, aparent, au reușit social și financiar, dar care, din cauza stressului social și a dezumanizării hipereficienței cu orice preț, simt că nu-și mai aparțin. Celor dispuși să-l citească, și să mai citească poezie – ne aflăm totuși într-o epocă a nonlecturii literare generalizate! – Bacovia le poate oferi legitimarea, compania, poate și vocabularul inaderenței.

S-a dezvoltat, în ultima vreme, și la noi o întreagă industrie psihologică, uneori la limita escrocheriei; dai de psihologi, de coacheri, pretutindeni, specialiști care te lasă fără bani în schimbul unor psihoterapii mai mult sau mai puțin iluzorii. Or, poezia bacoviană nu-ți cere nimic în schimb, dar îți oferă un pansament sufletesc mai subtil. Apropo, stoicismul, Seneca în special, „vinde” bine la nivel de self-help. Iar Bacovia e un stoic, al cărui self-help poetic a funcționat măcar în ceea ce-l privește...  

E o răsturnare interesantă: nu școala îl validează pe Bacovia, ci Bacovia validează starea elevului. Ești de acord cu formula asta?

În parte, da. Dar scrisul lui Bacovia are nevoie de instituția școlii ca să supraviețuiască „la vîrf”, după cum omul avea nevoie de stat, unde lucra Agatha ca profesoară și, uneori, el ca funcționar, ca să trăiască. Că Bacovia n-a lucrat niciodată „la privat.” Din fericire, poetul evadează din orice captivitate, inclusiv a canonului didactic, și își trăiește propria viață a receptării. E, dacă vrei, excepția fericită, canonicul friendly…

Poetul internat în sanatorii, care scria despre morții din oraș — e responsabil să-l dai unui adolescent anxios? Sau exact asta îi trebuie: cineva care a fost acolo și a supraviețuit?

A doua parte a întrebării mi se pare corectă. Aș adăuga faptul că, la internarea din 1936, după cea mai gravă criză depresivă a poetului, profesorul Gheorghe Marinescu a reușit să-l facă să depășească mutismul și abulia printr-un exercițiu de intrare în intimitatea propriei poezii. Ceea ce ne trimite, din nou, la rolul cathartic, eliberator al artei. Există o bogată literatură de specialitate privitoare la arta alienaților, care i-a stimulat și pe suprarealiști.

Hans Prinzhorn, între alții, a făcut niște antologii de referință acum un secol, un secol și ceva. Dar Bacovia nu practică deloc ceea ce se cheamă „mad poetry”: el scrie din afara sau din marginea alienării, morala fiind că se poate, întotdeauna, și mai rău („Dar vai, acei învinși, pe veci pierduți…”, „E mai frig departe-n prăpăstii”). Versul din Ego, „Omul începuse să vorbească singur”, exprimă obiectualizarea sinelui la persoana a III-a; un eu alienat cu interioritatea descrisă din afară. Iar în versuri precum „Cînd voi fi liniștit, voi scrie un vers/Din care veți vedea că sînt părăsit.” se exprimă, evident, un autor „liniștit”, capabil să scrie, și încă memorabil, versul pe care-l anunță.

Vorbim așadar despre o post-alienare, care implică depășirea crizei prin forța expresiei artistice, prin luciditate, prin ironie neagră teatralizată. Bacovia surprinde, incomparabil, black out-ul psihic, acolo unde gîndirea și vorbirea încetează în favoarea unei percepții vizuale golite de orice semnificație: „E numai vedere... Nu mai pot să vorbesc.” El comunică incomunicabilul, or asta arată forța mentală de excepție a unui om capabil să revină și să se mențină la suprafață în și prin limbajul poetic.

Bacovia e terapeutic sau adîncește starea? Există o diferență între a te regăsi într-un poet și a te închide în el?

Bună și grea întrebare. Depinde cum îl asumi! Nu cred însă că Bacovia vindecă, iar „bolile” semnalate de el sînt oricum incurabile. O figură caracteristică e apăsarea psihică a „plumbului” sau a „gîndului”, în fața căreia dezvoltă totuși o rezistență tenace. Să spunem că tratamentul oferit de poetul nostru are mai curînd un caracter simptomatic, de întreținere, te ajută să trăiești cu „boala.” Nu e mult, dar nici puțin, e o terapie minimalistă. Asta, firește, dacă rămînem în acest registru medicalizant, care nu e totdeauna recomandabil cînd vorbești despre o poezie eminamente lucidă, în același timp simplă și rafinată.

Philippe Sollers spunea despre Cioran că e excelent în doze mici, dar toxic în doze mari. Atitudinea lui Bacovia se plasează undeva în spațiul dintre resemnare, consolare și detașare. Căci, atenție: există și un Bacovia „ligth” și aproape „zen” cum este cel din „Stanțe burgheze”, ceea ce arată că, inclusiv în cazul lui, terapia socială a dat rezultate. Stanțe burgheze, unde bacovianismul dark e aproape abandonat, lăsat în urmă, e rezultatul unei perioade imediat postbelice în care poetul, locuitor în București din 1931, spera la un viitor mai bun, era mult mai bine remunerat și chiar trăia un început de oficializare.    

Te provoc: nu cumva medicalizăm lectura? Bacovia citit ca „poet al depresiei" — nu e asta o reducție la fel de gravă ca „poet simbolist, comentariu de 2 pagini"?

O, ba da, ba da! Dar nu trebuie să citim literal treaba asta, ci metaforic. Într-adevăr, imaginea „depresivului” e un clișeu care trebuie neapărat combătut. Bacovia avea umor (nu doar negru) în scrisul său, se pot oferi nenumărate exemple. Rîzi mult cu el, dacă știi să-l citești; și rîsul lui e de foarte multe feluri. În plus, e - am mai spus-o - un mare ironist și autoironist: ăsta-i unul dintre secretele „medicației” bacoviene...

Titlul celui mai „depresiv” volum al său este Comedii în fond, nu? Mai mult, aparentul „monocord” e un poet și un prozator foarte divers, surprinzător, experimental chiar. Dar Bacovia e și un excelent scriitor de atmosferă, de farmec intimist. Decembre, de pildă, este în același timp un poem al intimității erotice, „la căldură”, și al amenințării apocaliptice a zăpezilor de afară. În același timp, un fermecător poem (auto)ironic.

În plus, contrar opiniilor emise, de-a lungul unui secol, de universitari care confundă limbajul teoretizant cu luciditatea artistică, Bacovia e un poet hiperlucid, hipercalculat, cu o punctuație și o ritmică foarte elaborate, în care licențele poetice, numeroase, sînt scontate și care-și pune artistic în scenă și în pagină alienarea. Atît de artistic, că i-a făcut să creadă pe mulți critici ușor de păcălit că vorbește din interiorul ei. Nu, vorbește din afara ei, chiar dacă, fără îndoială, din experiență. O boală-nvinsă (cum ar spune Blaga) este fiecare carte a lui. Nu astenia răzbate din ele, ci o paradoxală vitalitate, o rezistență tenace la eroziune. Cei care au subliniat în scrisul bacovian dimensiunea teatrală, de „poză”, nu au greșit deloc. Bacovia e un poet de „rol”, care-și construiește nu doar unul, ci mai multe personaje/voci: „poetul”, „nebunul”, „bolnavul”, „muncitorul”...

Bacovia însuși spunea că nu e trist, că „iubește oamenii și îi privește cu interes prin geam". Îl credem?

Aici mai mult decît oriunde. Bacovia e, sau a devenit, din cauza bolilor, un claustrat care nu mai poate să comunice cu lumea decît prin poezie. Între claustrarea individului și larma socialului se interpune însă, tragic și ironic, abisul sau geamul mat al punctelor de suspensie: „Cu voi...” Sîntem foarte departe de izolarea excepționalistă, mizantropă a geniului romantic. Izolarea lui Bacovia ține de o precaritate, de o fragilitate asumată, dar nu dorită. Omul era un radical interesat, dintotdeauna, de politică, de mersul lucrurilor, dar prudent, pentru că nu voia să riște („Altfel e greu pe pămînt”). Poezia lui existențializează socialul, e profund socială, fie și (adesea) în negativ; în fapt, socialul bacovian vine, ca și în cazul politicului, din chiar drama deposedării eului de propria socialitate. „Singurătate, nu te-am voit”, notează el într-unul din ultimele sale poeme. Și, tot acolo, citim un avertisment testamentar, rezultat din propria experiență: „Poeți, evitați singurătatea. Între oameni e viața…”

Tema  4 — Ipoteza B: peisajul și realismul care ne-a ajuns din urmă

Te scot din istoria literară și te bag în sociologie: de ce un poem scris în Bacăul lui 1916 descrie perfect un cartier din 2026?

„Descrie” e un fel de-a spune. Cîteva cuvinte eficiente și o stare de spirit înrudită sînt de ajuns ca să spui: „e de-ai noștri.” De fapt, orice descriere ne e delegată nouă: „Descrie tu/Cînd dezolant/Ore trec.” Poetul ne oferă „semnalele” strict necesare din lumea lui, iar noi trebuie să umplem golurile cu propria noastră realitate compatibilă.

Provincia bacoviană nu mai e metaforă, e demografie: orășelele care se golesc, blocurile gri, piața pustie duminica. Bacovia a devenit realist fără voia lui?

Pe vremuri, prin anii 60 cred, soția dispărutului, Agatha, merge prin licee și le spunea elevilor (mi-a mărturisit asta profesorul Lăzărescu) că Bacovia nu e un poet simbolist, ci realist, ceea ce-i făcea pe unii să se gîndească, contrariați, la realismul socialist. Dar socialistul Bacovia chiar era un (hiper)realist, decadent prin sensibilitate și progresist prin aspirație. Lirica lui nu are nimic esoteric, e realul existential pur, „what you see is what you get.” Bacovia se afla de fapt într-un fel de avangardă, fără activism sau militantism, a poeziei alienării urbane, realitate socială asumată periferic sau marginal din fundul provinciei sau al „foburgului”, dar devenită între timp globală, dominantă.

Estetica doomer, „liminal spaces", fotografiile cu spații pustii care circulă global — puștii au estetica asta înainte să-l citească pe Bacovia. El doar îi pune ștampila canonică?

Da, el pare că vine din trecut să confirme, ca un prieten complice sau ca un tovarăș de suferință: „am trăit și eu asta; n-ați descoperit voi nimic, înaintea voastră am fost și eu.” Excelentă trimiterea la expansiunea globală a fotografiilor cu „liminal spaces.” Nimic mai bacovian!

Bacăul lui era oraș de margine într-o țară de margine. Sensibilitatea marginii — despre care ai scris — e cheia universalității lui?

Una dintre ele. Sensibilitatea alienată a marginalului, explorată imersiv, pînă la ultimele consecințe. Bacovia a găsit însă și un limbaj, o identitate, un „badge” al ei. Plus o mitologie personală, o legendă proprie, cum îi plăcea să spună. Dar, repet, sînt mult mai multe chei...

Provocarea: dacă peisajul bacovian e azi norma, nu excepția — mai e Bacovia poet al excepției nevrotice sau a devenit poetul stării generale?

Arta lui Bacovia nu e un fel de Prozac sau Anxiar poetic pentru alienările, depresia, anxietatea și abulia globală de azi, ci o formă de catharsis, în care intră, cum aminteam, și (auto)ironie, și revoltă surdinizată, implozivă, și stoicism, pe lîngă rafinamentul simplității, firește. Încă o dată: istoria a devenit, de ceva vreme, bacoviană, iar „bacovianismul” ca simptom s-a globalizat.

Există un oraș românesc sau moldovenesc care e azi „cel mai bacovian"? Numește-l.

În nici un caz Bacăul. Nu știu, probabil Dorohoi, Bîrlad, Țăndărei, Simeria, Copșa Mică. Orașele, sau mai bine zis orășelele, post-tîrgurile din care se pleacă sau în care se eșuează, localitățile părăsite, abandonate. Bacoviene pot fi și satele: „Ieudul fără ieșire” al lui Ioan Es. Pop, unde „viața se bea și moartea se uită.” Dar și orașele mari, inclusiv Bucureștiul, pot fi, de asemenea, bacoviene, altfel bacoviene.

Există, știm prea bine, două Românii sociale, fiecare cu subdiviziunile ei: România celor care au reușit, România „urbanului mare”, a corporațiilor, a winnerilor globalizării de tip occidental, să zicem, și România perdanților, a precariatului post-industrial, a mîinii de lucru ieftine, a șomerilor și eșuaților psihic, bref, a acelor „învinși, pe veci pierduți” cărora nu Ii se dă nici o șansă. Bine, dacă trecem dincolo de hipersensibilitatea lui Bacovia, trebuie să spunem că orașul său natal era unul în plină dezvoltare, departe de lentila poetică prin care e privit. Și trebuie să încetăm a vedea în Bacovia doar un poet al „tîrgului moldovenesc de provincie.” După 1930, el devine, tot mai mult, un poet al „foburgului” bucureștean. S-ar putea spune că de precarii „României profunde” și abandonate e mai apropiat poetul „Plumbului”, iar de locatarii urbanului mare – cel al „Stanțelor burgheze” sau ai „Versetelor.”

Tema 5 — Recuperarea: ”cele două Bacovii” sau cine l-a „făcut" pe Bacovia mare

Să facem dreptate: cine l-a „făcut" pe Bacovia mare? Că Lovinescu îl vedea poet de atmosferă, Călinescu era rezervat — de unde recuperarea?

În nici un caz critica de autoritate: ea a venit la urmă, de nevoie, și în general l-a canonizat doar prin volumul „Plumb”, cu ceva excepții de prin „Scîntei galbene” și „Cu voi...” Primii care l-au susținut au fost poeții și, în general, scriitorii afini, apoi poeții critici moderniști, și criticii-poeți de asemenea, apoi criticii și istoricii literari tineri sau de plan secund, apoi critica post-canonică, generațiile „noi” etc. Aș spune, riscînd un clișeu, că l-a canonizat mai degrabă Istoria care i-a presat pe toți, prin determinismele ei multiple, să îl vadă așa. E un caz-școală al deplasării graduale de la periferie spre centru, care s-a produs în condițiile în care valorile periferice au devenit centrale în modernitatea tîrzie.

Caraion vorbea de „sfîrșitul continuu". Explică formula asta pentru ascultătorul care n-a deschis o istorie literară.

Cartea lui Caraion rămîne, după umila mea părere, cea mai bună lectură a lui Bacovia. Cum spuneam mai sus: cartea unui poet-eseist de excepție, dar, înainte de orice, a unui poet care a coborît, și el „în Infern.” De fapt, cele mai bune texte despre Bacovia și Arghezi sînt cele ale poetului argheziano-bacovian Ion Caraion. „Sfîrșitul continuu” înseamnă, de fapt, a-ți trăi descompunerea, aneantizarea pe tot parcursul vieții, a te obișnui cu ea.

Dinu Pillat, coleg de „generație a războiului” cu Caraion, a scris, în anii `40 ai secolului trecut, un roman cu titlu înrudit: Moartea cotidiană. În cazul lui Bacovia „sfîrșitul” înseamnă mult mai mult decît moartea fizică: e și un sfîrșit al unor epoci, și un sfîrșit al iluziilor de mai bine, un sfîrșit al lumii materiale etc. Cele mai vii și cele mai libere personaje ale lui Bacovia sînt, e de observat, frunzele uscate, eliberate din captivitatea materiei organice. Ele se află însă, ca și poetul, în derivă, fără direcție: „Du-te, oriunde, frunză de lut”. Spre deosebire de romanul lui Pillat, unde atributul morții e „cotidianitatea”, la Caraion atributul sfîrșitului îl reprezintă continuitatea. Sfîrșitul, adică, nu survine într-un moment anume, el este o constantă a vieții, din care nu se poate scăpa, dar cu care te obișnuiești, cum te obișnuiești cu otrava servită în doze mici: „Și acest fel de-a fi va fi etern/Și de nimic pe lume nu tresar.”

E simptomatică această atitudine în fața repetitivității fără sfîrșit a vieții, în fața monotoniei care ucide psihic, în cazul unui poet al disonanței, al actului ratat, al aberației morbide, care sînt de fapt forme de inaderență, de revoltă mută. Lumea poeziei lui Bacovia, în care se intră prin cavoul din „Plumb” și e vecină cu cadavrele, apare ca un imens cimitir; orașul e un cimitir; liceul e un „cimitir al tinereții”; odaia poetului („învinețit ca un cadavru”), e un cavou înspăimîntător, chiar odaia iubitei e o criptă fericită („și ningă, zăpada ne-ngroape”); viața, aici, este o existență spectrală, întîrziată („și tare-i tîrziu, și n-am mai murit..”). Cu asemenea date, cel mai verosimil este să mori („cu-al meu aspect făcea să mor, căci tuturor păream suspect”...), iar pînă atunci te deprinzi „cu cei din morminte”, te resemnezi cu inevitabilul, sau simulezi, ca un memento mori demonstrativ și ca o amenințare subversivă, starea de cadavru („mă întind ca și un mort.”) Bacovia e un cronicar poetic al sfîrșiturilor de epocă, de lume, care nu se mai termină, exasperat pînă la somatizare de viitorul eliberator care nu mai vine. „Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.”, scrie el în prozopoemul-fanion „Cubul negru”. Lumea bacoviană e înnebunitoare fiindcă este fără ieșire, cu toate speranțele intermitente de salvare. De la „o, vino odată, măreț viitor” la „ce întu-ne-cime... vi-ne-ntunerecul” se consumă toată aventura ei.

Cele două Bacovii: muzicalul din Plumb și anti-poetul prozaic din Stanțe burgheze. Ipoteza mea: tinerii îl iubesc pe primul, poeții de azi pe al doilea. Confirmi?

Da, dacă facem diferența între „tinerii” care nu sînt poeți și „tinerii de azi” care sînt poeți. Dar există doi Bacovia, „două Bacovii”, cum haios spui. Unul care debutează editorial, ușor întîrziat, la 35 de ani, cu volumul „Plumb”, înaintea intrării României în Primul Război Mondial, și unul care redebutează cu ultimul său volume edit, „Stanțe burgheze”, treizeci de ani mai tîrziu, în 1946, imediat după al Doilea Război Mondial. Ca să ne jucăm puțin cu numerologia, „Plumbul” bacovian apare la 50 de ani după „Poemele saturniene” ale maestrului său Paul Verlaine – știm că intoxicația cu plumb se numește saturnism, iar Saturn e „părintele” melancoliei, al „bilei negre” din care s-a alimentat o tradiție milenară europeană a „geniilor întristate”, rebele, subversive. Dar „Plumb” ilustrează ceea ce numesc eu „Vechiul Regim” al poeziei. „Stanțele…” – pe cel „nou” , și între ele există multe elemente de legătură.

Cine studiază manuscrisele lui Bacovia vede că el scria, aproape de la început, ca în „Stanțe”, iar pe parcurs abandonează, treptat, lestul armoniilor prozodice, atît cît este. Pe de altă parte, dezarticularea „anti-poetului prozaic”, cum îi spui, e orchestrată „euritmic” pe dedesubt: Bacovia nu renunță la muzicalitate niciodată, o transformă doar, o deghizează. Așa cum „poetul nominal” de la urmă, cel care pune în pagină, în poeziile sale scheletice, cașectice, cu versuri de unul-două cuvinte, substantive și atribute ca într-un colaj afazic, nu renunță de fapt la verbele care-i invadau poemele mai vechi, ci le transformă în goluri, în elipse, într-un alt fel de energie interioară.

Dan Sociu, douămiiștii, poezia provinciei gri — cît de bacoviană e poezia română contemporană? Există viață poetică după Bacovia sau doar note de subsol la el?

Există, cum nu. Bacovia nu e de fapt atît „deasupra”, cît „înaintea” ei. E „deasupra” întrucît a prins Canonul, face parte din el, chiar dacă respectivul Canon e tot mai fantomatic, tot mai slăbit, mai minimal. Putem pune totuși problema și altfel: pentru ca poeții douămiiști sau postdouămiiști să nu fie „note de subsol” la Bacovia, Canonul - implicînd raportarea la poezie pe „verticala” istoriei literare, nu doar pe „orizontala” contemporanilor – ar trebui să nu să fie abandonat, ci reformulat.

Comuniștii l-au recuperat ca poet al mizeriei sociale — pensie, omagii. Algoritmul îl recuperează ca poet al mood-ului. A treia recuperare e mai bună sau mai proastă decît a doua?

O să scandalizez oleacă, dar recuperarea comunistă chiar a contat decisiv în procesul instituționalizării canonice a poetului. Căci după 1954 Bacovia devine etatizat, patrimonializat, cu tot ce implică asta: tiraje, promovări, sărbătoriri, muzeificări. Ca și în cazul lui Eminescu însă, „gloria” sa rămîne totuși mai ales postumă. Că marginalitatea structurală îl face să fie situabil, în același timp, în Canon și în afara lui, incapabil, din motive de sănătate și nepotrivire de caracter, să performeze propagandistic, ca alții, e o evidență, desigur, dar nu se poate spune că statutul autorului Bacovia nu datorează enorm acestei recuperări. Și, oare, nu era el (și) un poet al „mizeriei sociale”, un „proletar intelectual”, un mic burghez anticapitalist?

În privința celei de-a treia recuperări, a „mood-ului”, cum zici, eu cred că e mai degrabă una de avarie, de supraviețuire. Statutul poeziei în neoliberalismul postindustrial este infinit mai debil decît în comunism, cînd literatura era un asset propagandistic major – ne aflam, încă, într-o „Republică a Literelor.” În același timp, el oferă un grad sporit de autenticitate a experienței. Nu mai e ceva impus de sus, ci impărtășit, de la firul ierbii sau, mă rog, al tastaturii. Literatura, poezia se sufocă azi pe piedestal; el mai poate supraviețui doar recuperînd experiența umană on the ground. Iar Bacovia face asta.

Ce a pierdut Bacovia la fiecare recuperare? Ce se pierde acum?

De pierdut se pierde contextul cultural. Bacovia e citit fără context, sau cu un context atît de sărăcit încît devine irelevant, ca și cum n-ar fi. E de văzut și ce rol va fi jucat, în receptarea poetului „legenda” sa, care e de fapt un concept și o grilă de lectură: conceptul Bacovia. G. Călinescu afirma, într-o cronică din anii `30, că ar fi un poet modest, fără simțul limbii, care „există” exclusiv datorită „legendei” în speță. Mulți au văzut în el, de la Lovinescu încoace, un debil mintal alcoolic scrie din instinct, fără conștiință artistică și incapabil să-și raționalizeze concepția poetică.

Alții au ricanat, compătimitor, în fața execuțiilor artistice naive și a limbii năpădite de barbarisme, invocînd un poet vorbit de propria poezie și, cu trecerea timpului, tot mai dezorganizat, mai penibil chiar, trăind pe stocul volumului de debut. Într-o asemenea perspectivă, Bacovia a anticipat, prin propria involuție poetică de la Plumb la Stanțe burgheze, involuția poeziei mondiale, eșuată de ceva vreme în cel mai plat minimalism - totuși, cît de inconfundabil-expresive sînt eșecurile bacoviene, ce exemple extraordinare de bad art!

În fine... Fiecare epocă, fiecare tendință majoră din interiorul unei epoci a văzut în el ce era pregătită să vadă. Poate și pentru că poezia lui Bacovia, cea mai săracă lexical comparativ cu a altor mari poeți, cum s-a observat, e o poezie a elipsei, a golurilor, a antimateriei, o poezie de „black holes” în care „semnalele” cuvintelor se propagă, și pe care fiecare o poate umple cu propriile fantasme fără s-o trădeze prea mult. Nicolae Manolescu a reușit performanța să scrie de 13-14 ori despre Bacovia altfel, contrazicîndu-se asumat și recunoscînd, la urmă, că nu poate să-l „prindă” – nimeni nu poate.      

Tema  6 — Contradictoriul: lectura greșită sau de ce-l iubesc și tinerii și bătrânii pe Bacovia

Tinerii îl citesc fără simbolism, fără context, fără comentariu — ca pe un feed. E pierdere sau e cea mai onestă lectură din ultimii o sută de ani?

Îmi plac teribil răspunsurile rabinice (Buhuși e lîngă Bacău, nu?): și una, și alta. E o pierdere cognitivă să ignori contextele scrisului bacovian, dar mult mai rău să pierzi legătura vie cu el; abia atunci totul e pierdut. Contextul istoric, dacă ții neapărat s-o faci, îl mai poți recupera. Restul nu.

Există lectură greșită? Sau orice recepție vie bate muzeificarea corectă?

Există lecturi greșite, fără doar și poate, dar cel mai rău e ca acestea să fie în același timp stupide și neproductive. A-l citi, de pildă, într-o cheie masonică, esoterică, cum încearcă s-o facă hermeneutul francmasonolog (scuzați barbarismul…) Radu Cernătescu e un exemplu în acest sens. Sigur că Bacovia a preluat de la simboliști gustul pentru figurații simbolice sau esoterice, dar ele sînt resemnificate, funcția lor poetică fiind una strict existențială. E greu de găsit, în epocă, un poet mai puțin esoteric decît Bacovia. Muzeificarea e, în toate scenariile, o calamitate, dacă nu e făcută inteligent – căci există, din fericire, multe muzee deștepte, vii, deloc prăfuite. Pînă la muzeificare însă, mă irită mai ales „încadrările” didactice reductive „în curentul simbolist.” Nu pentru că Bacovia n-ar veni de acolo, ci pentru că-l sărăcesc cu aerul că-l explică pe un poet modern, prin excelență, neîncadrabil în căsuțe înguste. Bacovia e și fauve, și expresionist, și minimalist...  

De ce Bacovia și nu Eminescu? De ce depresia bacoviană e cool și melancolia eminesciană e materie de BAC?

Aici m-ai prins, pentru că tocmai am încheiat o carte despre Eminescu, poetul „Vechiului Regim al Literaturii”, care vine imediat după cea despre „Bacovia și Noul Regim al literaturii.” Eminescu este o victimă a hipercanonizării (folosesc termenul ăsta, lansat de David Damrosch, nițel abuziv, adică în legătură cu contextul autohton, nu cu cel internațional), în vreme ce Bacovia e un supraviețuitor al decanonizării. Eminescu e prea sus, „nemuritor și rece”, dar vulnerabil, asemeni Luceafărului său, Bacovia e „cu noi”, dar nu tocmai. Primul e un Centru canonic național pulverizat de dispersia globală contemporană, al doilea este dispersia însăși, devenită dominantă.

Dar atenție: pe latura „alienată”, dark, Bacovia descinde direct din melancolia și din schizoidia „întunecării” eului eminescian („Parc-am murit demult”); aș zice chiar că maximalistul Eminescu poate fi recuperat „a rebours”, prin minimalistul Bacovia! Vorba lui Dorin Tudoran: „Mă culc cu Bacovia-n suflet și mă trezesc cu Eminescu în minte. Sau invers.”

Bacovia ar fi fost poet de Instagram? Poeme scurte, repetitive, vizuale — formatul perfect al feed-ului. Sau e o blasfemie ce spun?

Sau de Twitter... Poezia lui Bacovia suportă și asta. Dar nu cred că-i stă bine nici pe Instagram, nici pe Tik-tok, cum nu-i stătea bine nici pe stadioanele lui Păunescu, unde era recitat „plîngînd”.

Provocarea maximă: cana cu „Plumb", tricoul, mood-ul bacovian de toamnă — comodificarea melancoliei. Unde se termină recepția vie și începe kitsch-ul?

Standardizarea este, pînă la urmă, o fatalitate, poate chiar un blestem al receptării, un preț al succesului în societatea de consum... Nu putem decît să ne resemnăm cu situația. Noroc că Bacovia scapă și din această capcană. El scapă adesea de propriul kitsch și în poemele lui: după versuri stupide, mandolinare, puerile, introduce o secvență puternică sau un vers genial care scurtcircuitează tot. Iar cei care-l receptează pe Bacovia prin grila de care spui nu vor percepe niciodată poezia, orice poezie, altfel; poetul e pentru devianții de la standardizare, pentru cei obosiți sau distruși de ea.

Tu, ca profesor le mai predai Bacovia „corect" sau i-ai lăsa să-l citească cum vor?

Și, și. Una fără alta nu se poate. Bacovia însuși era, în același timp, un funcționar al Sistemului și un poet în afara lui, poate chiar împotriva lui. Deci le predau „corect” (din cînd în cînd și „incorect”) și-i las să citească cum vor după aia.

Tema 7 — Închiderea: între TikTok și profet

Întrebarea de final, fără plasă: Bacovia a devenit meme pentru că am trivializat poezia — sau pentru că lumea lui abia acum a sosit?

Pentru că „bacovianismul” s-a globalizat, iar globalizarea vine la pachet, fatalmente, cu vulgarizarea sau trivializarea. Vorba lui Eminescu, într-un vers (pre-)bacovian: „Toate-s praf... Lumea-i cum este și ca dînsa sîntem noi.”

E un poet la modă sau un profet pe care l-am ajuns din urmă?

Parafrazînd „cogito-ul” mai mult sau mai puțin cartezian al ultimului Bacovia, s-ar putea spune că i s-au împlinit nu doar toate „profețiile” politice, ci și cele poetice. S-ar putea spune, deși evoluția poeziei mă tem că i-a depășit toate așteptările. E un „profet” ajuns „la modă”.

Ultima: peste 50 de ani — Bacovia va fi tot aici sau moda trece și rămîne iar la comentariul de BAC?

Ca să dau un răspuns la întrebarea asta ar trebui să fiu un profet mai eficient decît Bacovia însuși, ceea ce nu-s capabil. Nu-mi rămîne decît să sper că ne va supraviețui cu același succes și că scrisul său se va propaga mai departe...