MARIA TĂNASE. O poveste I "Viața ei reală e mai interesantă decât legenda și, paradoxal, mai contemporană"

O sală plină. Un început de Taifas emoționant. „Maria Tănase. O poveste” a deschis festivalul cu cântece, amintiri și multă emoție, într-un Cinema Timiș plin.

"MARIA TĂNASE. O poveste" deschide ediția #taifas2026. Un video-poem teatral în regia lui Carmen Lidia Vidu, cu actrița și cântăreața Mirela Pană, acompaniată la pian de George Călin. Un omagiu adus Mariei Tănase, construit din cântece interpretate live, proiecții video, scrisori de arhivă, fragmente de interviuri, gânduri și amintiri. Un portret care ne apropie de o Maria Tănase poate mai puțin cunoscută, dincolo de imaginea devenită deja legendă.

TAIFAS - Festival de film și cultură balcanică || 2026 este o coproducție a Asociației Culturale Contrasens, Bad Unicorn și Blue Moon, finanțată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, și de AFCN.
Foto: Andrada Ușvat

Vasile Ernu discută cu regizoarea Carmen Lidia Vidu despre acest spectacol impresionant

Am văzut spectacolul la Timișoara și mi-a plăcut mult. Încep cu întrebarea cea mai simplă: de ce Maria Tănase? Am citit că te-a atras omul fragil, adesea într-o situație socială mizeră, și că s-au prăbușit pentru tine clișeele: pasărea măiastră, celebritatea, înmormîntarea, Brâncuși. Cum ai ajuns de la mit la omul din spatele lui?

România are o relație complicată cu femeile ei celebre. Le admiră, le transformă în simboluri naționale și, pe drum, le șterge tocmai ce le făcea interesante: contradicțiile, fragilitatea, dreptul de a greși. Construim legende și pierdem oamenii.

Maria Tănase e exemplul perfect. Avem impresia că o cunoaștem: vocea, fotografiile, Brâncuși, înmormântarea la care a venit un oraș întreg. Câteva imagini spectaculoase care, repetate suficient de mult, au ajuns să țină loc de biografie.

Pe mine m-a interesat femeia care a dispărut în spatele lor. Una care a cunoscut succesul, dar și precaritatea, adorată de public și vulnerabilă în fața puterii. Nu am vrut să demolez mitul, mi se pare o operațiune simplă și lipsită de generozitate. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă îi redăm complexitatea, dacă acceptăm că o femeie excepțională poate fi și dificilă, și greu de admirat.

Viața ei reală e mai interesantă decât legenda și, paradoxal, mai contemporană. Câtă libertate poate avea o femeie într-o societate care o celebrează și încearcă în același timp să o controleze? Ce preț plătește pentru independență? Cine are dreptul să-i spună povestea?

Cred că, în cazul ei, admirația colectivă a devenit, fără intenție, o formă de cenzură.

Știu că te-ai întors la acest subiect de mai multe ori, de la „Cântec de leagăn” la Godot pînă la versiunea de la Constanța și cea de acum. Ce te-a făcut să revii? Ce s-a schimbat între timp în felul în care o vezi pe Maria Tănase și în felul în care faci teatru?

Prima dată m-a atras forța personajului: vocea, magnetismul unei femei care ocupa tot spațiul din jur. Mă interesa potențialul ei teatral. Între timp am început să văd ce nu se vede: fragilitatea, raporturile de putere, felul în care istoria intră în viața privată și o schimbă, uneori brutal.

S-a schimbat și teatrul meu. La început mă ocupam mai ales de imagine, de relația dintre corp, muzică și tehnologie. Nu am renunțat la ele, dar acum mă interesează tot mai mult documentul, mărturia, memoria personală. Imaginea a devenit și un mod de a cerceta realitatea, nu doar un instrument estetic.

Când ești tânără, te fascinează succesul unei femei extraordinare. Mai târziu începi să te întrebi cât a costat-o.

Mie formula de „video-poem teatral” mi s-a părut foarte potrivită. Cum ai defini-o? De ce nu ai ales un spectacol biografic clasic sau un recital? Ce poate face imaginea proiectată, alături de actriță și pian, ce nu poate face scena tradițională?

Maria Tănase are o biografie atât de bogată, încât mi s-a părut mai interesant să-i caut poezia decât cronologia. Am construit spectacolul din fragmente de viață, amintiri, cântece și imagini, așa cum funcționează, de fapt, memoria.

Video-ul îmi dă voie să mă joc cu timpul. Trecutul poate sta lângă prezent, o amintire poate deveni peisaj, un cântec poate deschide o lume întreagă. Iar în mijlocul tuturor acestor imagini rămâne actrița, cu vocea, respirația și fragilitatea ei, în dialog cu pianul.

Asta înseamnă pentru mine un video-poem teatral: o biografie pe care nu încercăm doar să o povestim, ci și să o visăm puțin.

Lucrezi cu documente autentice: scrisori de arhivă, fragmente din interviuri, gînduri și amintiri ale ei. M-am întrebat tot timpul unde se termină documentul și unde începe ficțiunea. Cît ai inventat și cît ai lăsat arhiva să vorbească?

Nu am inventat nimic în biografia Mariei Tănase. Tot ce se spune în spectacol vine din documente autentice: scrisori, interviuri, mărturii, fragmente de arhivă.

Ficțiunea apare exclusiv în partea video. Acolo mi-am permis să imaginez, să construiesc asocieri, să transform informația în metaforă vizuală.

Îmi place această relație dintre rigoarea documentului și libertatea imaginii. Pe de o parte, ai cuvintele unei femei care a existat cu adevărat. Pe de altă parte, ai libertatea de a le privi din perspectiva prezentului, cu toate contradicțiile și întrebările pe care le aduce.

Mirela Pană m-a impresionat. Cum ai ales-o? Cum ați lucrat ca să evitați imitația și să ajungeți la o întrupare? Cît din spectacol îi aparține ei?

De fapt, spectacolul a fost făcut pentru Mirela Pană. Cred că este singurul spectacol din viața mea pe care l-am creat pentru un actor. Și mi se pare importantă această diferență: nu am căutat o actriță care să o interpreteze pe Maria Tănase, ci am construit un spectacol în jurul unei artiste pe care îmi doream să o văd în această întâlnire.

Mirela are un timbru vocal uimitor de apropiat de cel al Mariei Tănase. Dar asemănarea vocală este doar punctul de plecare. Nu voiam o copie a Mariei Tănase. O avem deja pe Maria Tănase și, din fericire, avem înregistrările ei.

Cât din spectacol îi aparține Mirelei? Tot ce nu puteam eu să fac. Felul în care o frază cântată devine o confesiune, în care o pauză schimbă sensul unui text, în care o femeie de astăzi ne face să uităm pentru câteva clipe distanța de un secol.

Cîntecele m-au surprins prin felul în care sunt rearanjate, cu pian. După ce criteriu le-ai ales? De ce ai renunțat la sunetul „autentic”? Maria Tănase spunea că trăiește cu adevărat doar cînd cîntă. A fost asta cheia alegerii?

Adevărul este că nu am avut buget pentru o formulă muzicală amplă. Am construit spectacolul cu ce ne-am permis: o actriță, un pian, video, text, costum, scenografie și regie. Cam atât.

Nu e Maria Tănase în fața unei săli de concert. E Maria Tănase care îți povestește ceva, de aproape.

Am ales cântecele în relație cu biografia ei, cu documentele, cu lucrurile pe care le spune despre sine. Și cred că vocea Mirelei, atât de apropiată ca timbru de cea a Mariei Tănase, face posibilă această apropiere.

Până la urmă, am pornit de la un buget mic și am ajuns la un spectacol foarte intim. Nu a fost un concept sofisticat despre minimalism. A fost bugetul. Și, în cazul acesta, a funcționat în favoarea noastră.

Pe mine m-a prins foarte tare lumea vizuală, mai ales florile. Am înțeles că pentru tine ele sunt o cheie a existenței și a repertoriului ei. Cum ai construit această imagistică împreună cu Cristina Baciu și Lăcrămioara Dumitrașcu?

Există un interviu cu sora Mariei Tănase, pe care îl folosim și în spectacol, în care povestește cât de mult iubea Maria florile. Cum venea acasă și primul lucru pe care îl făcea era să se ocupe de ele, să le îngrijească. Îmi place foarte mult această imagine. O femeie care umplea săli de spectacol, care trăia înconjurată de oameni, și care, odată ajunsă acasă, își vedea de florile ei.

Cu Cristina Baciu am mers însă într-o altă direcție vizuală, inspirată de Frida Kahlo. La Frida mă fascinează felul în care o cultură populară, profund legată de pământ și de tradiție, devine un limbaj artistic atât de modern și de radical. În picturile ei, corpul devine peisaj, rădăcinile sunt aproape anatomice, iar frumusețea nu exclude niciodată brutalitatea. Este o lume foarte fizică, uneori inconfortabilă, departe de imaginea cuminte pe care o asociem de obicei cu folclorul.

Asta am căutat și noi: o lume vizuală care să aibă rădăcini, dar să nu fie nostalgică. Maria Tănase nu mi se pare deloc o artistă a nostalgiei. Dimpotrivă, are ceva foarte liber, foarte direct, aproape punk.

Lăcrămioara Dumitrașcu ne-a ajutat să construim decorul și ecranul de proiecție. Scenografia este simplă, pentru că o mare parte din universul spectacolului se construiește prin video.

Eu am văzut pe scenă mai degrabă o femeie decît o divă: eșecurile sentimentale, sărăcia, dorința de emancipare într-o societate patriarhală, relațiile mereu delicate cu autoritățile. E o Maria Tănase feministă avant la lettre? Cum ai evitat să proiectezi asupra ei grilele de azi?

Nu știu dacă Maria Tănase s-ar fi considerat feministă și nu vreau să-i atribui o identitate politică pe care nu și-a asumat-o. Dar mă uit la cum a trăit și văd o femeie care voia să decidă singură: cum cântă, pe cine iubește, cum își câștigă existența, ce face cu celebritatea. Nu-i păsa prea mult ce se spunea despre viața ei personală. Iubea pe cine voia, spunea ce credea, nu încerca să fie convenabilă.

Și totuși era supravegheată de serviciile secrete. Intimitatea, relațiile, conversațiile ei ajungeau în rapoarte informative. Mi se pare extraordinar contrastul: o femeie care încerca să-și trăiască viața după propriile reguli, într-o societate în care până și viața privată devenise treaba statului.

Mă interesează și contradicțiile. Poți fi independentă și să faci compromisuri. Poți avea libertate pe scenă și foarte puțină în afara ei. Emanciparea nu e o biografie fără greșeli.

Am observat analogiile cu Edith Piaf și Frida Kahlo. Ce le leagă, după tine? Și, invers, ce o face pe Maria Tănase greu de exportat? Știu că ați jucat spectacolul și în America. Cum a fost primit acolo față de publicul de acasă? Mă interesează și cum te-ai raportat la zonele controversate ale biografiei ei: Securitatea, compromisurile cu regimul.

Toate trei au pornit din culturi foarte specifice și au ajuns să reprezinte, aproape fără voia lor, identitatea unor țări: Piaf, Parisul, Frida, Mexicul, Maria Tănase, România. Și toate trei sunt mai interesante decât simbolurile în care au fost transformate.

Franța și Mexicul au știut să-și exporte mitologiile culturale. România, mult mai puțin. Piaf și Frida au intrat în cultura pop internațională, Maria Tănase a rămas o celebritate națională. Nu cred că problema e muzica ei, ci felul în care noi, ca țară, nu am știut să o prezentăm lumii.

Există o ironie foarte frumoasă aici. Maria Tănase nu a avut în America succesul pe care îl spera. În schimb, spectacolul nostru despre ea a fost primit extraordinar de bine.

Publicul român vine cu o Maria Tănase deja construită în minte. Publicul american nu avea această memorie colectivă și nici prejudecățile noastre. A putut descoperi direct femeia, fără să treacă mai întâi prin legendă.

Cât despre Securitate și compromisuri, nu am vrut nici să le ascund, nici să transform biografia ei într-un proces retrospectiv. A traversat regimuri politice diferite, fiecare cu propriile mecanisme de control. Celebritatea îi aducea privilegii, dar nu o proteja de supraveghere și presiuni. Mă interesează să înțeleg în ce circumstanțe a trăit, nu să o împart între eroină și vinovată.

La final, mă întorc la Timișoara, unde ai lucrat mult, inclusiv la „Jurnal de România. Timișoara”. Ce înseamnă pentru tine să joci acest spectacol aici? Și o întrebare pe care mi-o pun și mie: ce caută publicul de azi, mai ales cel tînăr, la Maria Tănase? E ea încă vie, sau a devenit doar un brand?

Sunt din Arad, așa că relația mea cu Timișoara n-a început tocmai ca o poveste de dragoste. Nu știu de unde vine rivalitatea asta, poate de la Poli și UTA, poate e ceva mai vechi. Cert este că am crescut cu ea. Iar drumul meu a fost de la Arad direct spre București, ocolind elegant Timișoara.

Am început să lucrez aici destul de târziu, după 35 de ani. Dar în acest timp Timișoara a devenit, pentru mine, unul dintre cele mai importante orașe culturale din România. Are ceva ce nu poți fabrica prin strategii culturale: un public real. Teatru în trei limbi, operă, filarmonică, cinematografe, galerii, expoziții. Oamenii merg la spectacole, discută despre ele, revin.

Pentru mine, Timișoara înseamnă în proporție de 80% Teatrul German de Stat. Prin „Jurnal de România. Timișoara”, „Oameni. De Vânzare” și oamenii de aici am ajuns constant în Austria și Germania. A fost o întâlnire foarte importantă pentru parcursul meu artistic.

Cât despre Maria Tănase, cred că a devenit un brand cultural înainte să existe industria de branding pe care o cunoaștem astăzi. Îi știm vocea, chipul, numele. Dar poți fi extrem de celebru și, în același timp, aproape necunoscut.

Nu știu dacă tinerii vin pentru Maria Tănase. Poate vin pentru Mirela Pană, pentru muzică, pentru video sau pentru festival. Și e foarte bine așa.

Ce mi se pare actual la Maria Tănase este felul în care și-a construit o identitate artistică într-o lume care încerca permanent să-i controleze viața. A luat muzica populară și a dus-o într-un alt spațiu cultural. A fost celebră, judecată, supravegheată. Astăzi vorbim enorm despre imagine publică, libertate personală și dreptul de a-ți spune propria poveste. Maria Tănase a trăit toate aceste conflicte cu mult înaintea noastră.

Așa că nu cred că trebuie să alegem între artistă și brand. Brandul este ceea ce recunoaștem. Artista este ceea ce încă putem descoperi.