Paris, octombrie 2026. Spațiul public - laboratorul violenței legitime? - de Ștefan Bratosin

În octombrie 2026, Parisul a trăit o succesiune de evenimente care ilustrează brutal teza că spațiul public nu este niciodată un loc neutru, ci mai degrabă scena pe care se joacă problema cine are dreptul să folosească violența și în numele cui. ( sursa)

Între revoltele din 17 octombrie, ciocnirile din 24 octombrie, atacul terorist rasist de la Trappes și La Verrière din 23 și perspectiva unor noi mobilizări pe 31 octombrie, capitala franceză oferă materialul pentru a pune sub semnul întrebării creștinismul european, non-violența și legitimitatea coerciției. Aceste trei episoade – tulburări sociale, atac rasist, confruntare cu poliția – nu pornesc de la aceeași logică, dar ridică aceeași întrebare: în ce moment violența încetează să mai fie condamnabilă și devine, în ochii unora, „legitimă”?

Violența din 17 octombrie ridică mai întâi problema violenței ca răspuns la nedreptatea socială. Manifestanții protestau împotriva costului ridicat al vieții și a condițiilor din școli; unii dintre ei au recurs la jafuri și incendieri. Unii vor vedea acest lucru ca o „furie legitimă” care a găsit o modalitate violentă de exprimare; alții, ca o criminalitate pură care discreditează cauza apărată. Gândirea creștină oferă aici două răspunsuri contradictorii. Pe de o parte, tradiția augustiniană a „războiului drept” poate, prin analogie, tolera o anumită cantitate de violență colectivă atunci când mijloacele pașnice sunt epuizate și nedreptatea este majoră. Pe de altă parte, nonviolența radicală, moștenită de la Predica de pe Munte, respinge categoric orice justificare a violenței, chiar și în fața opresiunii. René Girard oferă o a treia interpretare, mai tulburătoare: violența colectivă, chiar și atunci când este prezentată ca o revoltă împotriva nedreptății, reproduce mecanismul țapului ispășitor. Jafurile, atacurile incendiare asupra întreprinderilor și atacurile împotriva poliției: toate aceste acte desemnează un vinovat simbolic și restabilesc momentan o iluzie de coeziune în rândul protestatarilor. Din această perspectivă, violența din 17 octombrie nu este doar un răspuns la costul ridicat al vieții. Este, de asemenea, o reactivare a sacrului violent pe care creștinismul pretinde că îl transcende.

Atacurile din Trappes și La Verrière ilustrează o altă fațetă, mai sinistră, a problemei. Suspectul, Kevin T., a recunoscut că a vizat persoane din cauza religiei sau a originii lor percepute, negând în același timp natura rasistă a acțiunii sale pe care el o considera „legitimă”. Această revendicare a legitimității se află în centrul problemei: cei care comit violențe rasiale, în general, nu se văd ca fiind criminali, ci ca justițiari, apărători ai unei ordini amenințate. Aici își găsește întreaga forță critica lui Girard. Desemnarea unui țap ispășitor permite canalizarea anxietății sociale difuze către o țintă concretă și restaurarea, prin violență, a unui sentiment de coeziune între agresor și cei care îl susțin. Creștinismul, în forma sa cea mai radicală, denunță tocmai acest mecanism: Patimile lui Hristos dezvăluie inocența victimei și condamnă orice logică a sacrificiului colectiv. Istoria creștinismului arată că acest mesaj poate fi inversat. Persecuțiile religioase, cruciadele, colonizarea: toate acestea sunt exemple în care creștinii au desemnat țapi ispășitori în numele credinței. Atacul de la Trappes, deși comis de un individ ale cărui motive precise rămân să fie stabilite legal, face parte dintr-o logică mai largă a sacralizării urii, pe care creștinismul, ca orice religie, trebuie să o combată constant în interiorul său.

Confruntat cu această violență, statul răspunde cu forță: 70.000 de polițiști desfășurați, restricții de circulație în anumite cartiere, gaze lacrimogene, tunuri cu apă, elicoptere care survolează Place de la République. Acest răspuns reiterează întrebarea clasică în filosofia politică: are statul un monopol legitim asupra violenței și în ce măsură poate fi exercitat acest monopol fără a deveni el însuși o sursă de violență? Tradiția creștină a nonviolenței oferă aici o alternativă: ce-ar fi dacă cel mai eficient răspuns la violență nu ar fi mai multă violență, ci mai puțină? Martin Luther King, în fața segregării, a demonstrat că nonviolența poate fi mai puternică decât represiunea. Aplicată Franței în octombrie 2026, această lecție sugerează că desfășurarea masivă a forțelor de ordine, deși necesară pentru a proteja oamenii și bunurile, nu este suficientă pentru a rezolva cauzele profunde ale furiei – costul ridicat al vieții, inegalitatea și sentimentul de abandon. Ceea ce face ca creștinismul să fie deosebit de relevant pentru înțelegerea acestor evenimente este tocmai ambivalența sa istorică. El poartă în sine atât cea mai radicală cerință pentru non-violență – „iubește-ți dușmanii” – cât și memoria violenței comise în numele său. Această dublă moștenire îl face o oglindă ideală pentru o societate care, la fel ca Franța în octombrie 2026, oscilează între dorința de a reprima violența și nevoia de a-i înțelege rădăcinile. Violența din 17 octombrie, atacul rasist din 23, ciocnirile din 24: trei fețe ale aceleiași crize, cea a unei societăți care nu mai știe să-și regleze conflictele altfel decât prin forță. Creștinismul, în dimensiunea sa critică, ne amintește că orice violență, chiar dacă aparent legitimă, reproduce mecanismul țapului ispășitor și întârzie adevărata reconciliere. Însă creștinismul, în dimensiunea sa istorică, ne amintește, de asemenea, că nicio tradiție, oricât de nobilă, nu este imună la cooptarea violentă. Secole de războaie religioase, persecuții și colonizări stau mărturie în acest sens. 

Violența din octombrie 2026 de la Paris nu este o anomalie temporară, ci simptomul unui impas profund: cel al unei societăți care nu mai știe să distingă violența legitimă de cea condamnabilă sau care pretinde că o face în timp ce multiplică formele de coerciție. Între tulburări sociale, ură rasistă și răspunsul masiv al statului, spațiul public parizian devine laboratorul unei întrebări pe care creștinismul, în ciuda contradicțiilor sale, nu a încetat niciodată să o pună: cum să-ți iubești dușmanul într-o lume care îl desemnează drept țap ispășitor? Răspunsul nu este nici simplu, nici consensual. Dar poate începe cu recunoașterea: violența, în toate formele sale – socială, rasistă, sancționată de stat – este întotdeauna un semn de eșec, un eșec al dialogului, al justiției, al recunoașterii reciproce. Atâta timp cât acest eșec persistă, spațiul public va rămâne ceea ce a devenit în octombrie 2026: un câmp de luptă unde chestiunea legitimității violenței se joacă, săptămână după săptămână, pe străzi.

Background

Ștefan Bratosin este profesor universitar doctor de comunicare publică și politică la Universitatea Paul Valéry Montpellier (Franța). Este Doctor Honoris Causa în Științe Sociale și Profesor Honoris Causa al mai multor universități și conducător de doctorat în domeniul comunicării. De asemenea, Stefan Bratosin a creat și conduce Programul de Master în Comunicare publică și politică la Universitatea Paul Valéry unde este titular. Este director fondator al revistei Essachess – Journal for Communication Studies.