Despre criza crescătorilor de ovine și caprine în România. Interviu cu Ramona Duminicioiu (Eco Ruralis)

Interviu cu Ramona Duminicioiu - președintele Asociației Eco Ruralis

În plină criză și proteste ale crescătorilor de ovine Asociația Eco Ruralis propune niște soluții și are 7 cerințe punctuale adresate Guvernului României. Am publicat textul lor - România trebuie să renunțe la exportul de animale vii și să construiască o zootehnie sigură, cu valoare adăugată - care a produs destule discuții. Am stat de vorbă cu Ramona Duminicioiu - președintele Asociației Eco Ruralis.

Ramona Duminicioiu vine din comuna Ionești, județul Vâlcea. Ramona îndeplinește și rolul de președintă al asociației Eco Ruralis din 2023. Ramona este responsabilă de coordonarea grupurilor de lucru pentru Politici Publice, Dreptul la Semințe, Drepturile Țăranilor, Migrație rurală și Dreptul la Piață. În prezent  este implicată în activități de cooperare cu organizații țărănești în Europa de Est și Asia Centrală. De asemenea, participă în procesul de cooperare regională cu Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO) din regiunea Europa și Asia Centrală, pentru implementarea Declarației ONU pentru Drepturile Țăranilor.

Cuprins:

Tema 1 — Confruntarea cu criza și cu protestul

Tema 2 — Modelul economic: export viu vs. valoare adăugată

Tema 3 — Bunăstarea animalelor dincolo de poarta fermei

Tema 4 — Patrimoniu, istorie, identitate

Tema 5 — Ce e realist

Tema 1 — Confruntarea cu criza și cu protestul

Protestele recente cereau reluarea rapidă a exportului viu; Eco Ruralis cere eliminarea lui treptată. Concret: ce faceți cu crescătorul care nu poate aștepta o tranziție de ani, cine plătește pentru ea acum și cît ar dura — și nu vă e teamă că poziția asta sună, pentru un oier disperat, ca un lux ideologic pe care el nu și-l poate permite?

De săptămâna trecută s-au mai întâmplat niște lucruri care ne ajută să înțelegem mai bine criza. Comisia Europeană a aprobat Planul Național de Acțiune propus de ANSVSA și Ministerul Agriculturii pentru deblocarea exporturilor de ovine și caprine. Planul prevede vaccinarea diferențiată, iar România va primi gratuit 1,3 milioane de doze de vaccin de la UE.

Este un pas înainte, dar nu înseamnă că de mâine se reiau exporturile de animale vii. Mai trebuie făcută vaccinarea, trebuie adoptate măsurile europene necesare și trebuie puse în aplicare condițiile de export convenite cu țările care cumpără animalele. Europarlamentarul Daniel Buda a spus că exporturile animalelor vaccinate vor fi deblocate în maximum o lună. ANSVSA nu garantează acest termen. Cred că trebuie să fim foarte atenți la promisiunile care se fac în spațiul public.

Poate că exportul de animale vii a părut facil unora și profitabil altora. Vinzi animalul ca materie primă și nu îți bați capul cu tot lanțul unui produs finit. Dar asta are un cost. Când exportăm animale vii, putem transporta și boli. O epidemie poate închide foarte repede granițele și piețele, iar România nu poate decide singură redeschiderea lor. Este exact ce trăim acum.

Bineînțeles că nu e o problem apărută ieri. Eco Ruralis urmărește problema pestei micilor rumegătoare din august 2024, pentru că printre membrii noștri sunt și ciobani și mici crescători de oi și capre. Primul focar a fost confirmat în România în iulie 2024. De atunci problema s-a agravat și restricțiile s-au extins. După mai bine de doi ani, trebuie să analizăm: ce am învățat - crescători, autorități de control, exportatori -  și ce alternative de valorificare am construit?

Eco Ruralis cere tocmai construirea aceste alternative. Adică eliminarea treptată a exportului și transportului de animale vii pe distanțe lungi și înlocuirea exportului de animale vii cu exportul de carcasă și de produse cu valoare adăugată. Ce înseamnă asta? Carne refrigerată sau congelată, carne tranșată, porționată și ambalată, produse maturate, afumate sau uscate, conserve și preparate din carne, inclusiv produse adaptate cerințelor piețelor de destinație, cum sunt produsele certificate halal. În loc să exportăm animalul ca materie primă, putem realiza aici sacrificarea, tranșarea, procesarea, ambalarea și pregătirea pentru piață. Fiecare dintre aceste etape înseamnă activitate economică suplimentară care poate rămâne în România.

Ce se întâmplă între timp cu ciobanii care nu pot aștepta tranziția? Vor suferi pierderile. Asta se întâmplă deja. Înțeleg foarte bine de ce pentru un cioban sau o ciobăniță care are animale de vândut, discuția despre o tranziție de câțiva ani este frustrantă. Problema e că protestele au cerut revenirea la situația de dinaintea crizei, fără să analizeze foarte bine cauzele. Dacă nu lucrăm la o strategie sustenabilă, o să retrăim criză după criză, ca într-o zi a cârtiței și o să fim mereu confuzi din cauza măsurilor luate.

Sunt de acord cu faptul că crescătorii nu trebuie lăsați să suporte singuri costurile. Dar nici contribuabilul nu poate prelua permanent riscul comercial al acestui sistem, așa cum e el acum. Avem mult de lucru și trebuie să ne implicăm cu toții pentru că responsabilitățile sunt împărțite. Statul răspunde de prevenție, supraveghere și control; crescătorii, de sănătatea efectivelor iar actorii comerciali de intermediere și transport.

Trebuie să cercetăm mecanismele naționale și europene care ar putea ajuta ciobanii de dimensiuni mici și mijlocii să se integreze pe piață cu produse cu valoare adăugată. Ăsta nu e un proces ușor. Dar avem ocazia să participăm în procesul de dezbatere al Politicii Agricole Comune și să propunem măsuri noi. Aici țăranii și ciobanii au interese comune: să nu depindă de un singur cumpărător sau de o singură piață, să aibă acces la procesare și să păstreze o parte mai mare din valoarea produsului lor. Ciobanii nu sunt actori pasivi ai acestei crize și nici nu trebuie tratați în felul ăsta.

Toate astea fiind spuse, cred că tranziția către un sector zootehnic sustenabil nu e un lux ideologic. Luxul ar fi să trecem prin această criză, să decontăm totul din bani publici și să revenim exact la sistemul de dinainte.

Mulți dintre cei care protestează cer, de fapt, mai puțină reglementare — eliminarea taxelor ANSVSA, dereglementare de mediu, scoaterea ursului de pe lista speciilor strict protejate. Voi cereți exact opusul: mai multă supraveghere, mai multă biosecuritate. Cum răspundeți oierilor care vă acuză că stați de partea „birocrației", nu a lor?

Nu e vorba despre ciobani versus reguli. Cerințele ciobanilor trebuie regândite. Regulile sunt bune, dar trebuie să dovedească un scop demonstrabil, să reducă realmente riscurile și să fie aplicate în condițiile reale ale fermelor și gospodăriilor. Dacă regulile trec aceste probe, da, vorbim despre reglementare necesară.

Dacă există taxe inutile sau proceduri aberante pentru ciobani, sigur că trebuie să cerem simplificarea sau eliminarea lor. Dar supravegherea epidemiologică, trasabilitatea și biosecuritatea sunt esențiale pentru sănătatea animalelor și sănătatea publică. Aici nu vorbim despre „birocrație”, ci despre măsuri de care depinde securitatea alimentară. Pe noi ca producători ne interesează să avem animale sănătoase și să nu îmbolnăvim consumatorii.

Statul are și el responsabilități. Colegii noștri ciobani au solicitat de-a lungul vremii servicii veterinare accesibile și performante, vaccinuri, testare, informație și sprijin pentru adaptarea la condițiile de biosecuritate care sunt în continua evoluție. Aceste solicitări trebuie repuse în actualitate. Prevenția este și o responsabilitate publică, nu doar o obligație individuală a crescătorului.

Și aplicăm aceeași logică și măsurilor de protecție a mediului.

Noi, ca fermieri și ciobani, lucrăm direct cu natura - solul, apa, pășunile, vegetația și animalele și depindem de resurse finite. Mai ales în zootehnia extensivă, pășunea este hrană pentru animale, apa curată și suficientă este o condiție de producție, iar fertilitatea solului și starea ecosistemelor influențează capacitatea fermei de a rezista la secetă și temperaturi extreme. Să degradezi aceste resurse, acest capital productiv, pentru un câștig imediat e ilogic și contraproductiv. Un fermier sau un cioban responsabil nu ar trebui să protejeze aceste resurse doar pentru că îl obligă legea, ci pentru că de ele depinde supraviețuirea și chiar prosperitatea lui.

Modelul productivist în care natura este tratată ca o resursă inepuizabilă, iar costurile degradării sunt lăsate pe seama societăți, este un model economic înapoiat, de tip ceaușist. Agricultura modernă, performantă trebuie să producă hrană și venituri fără să-și distrugă propria bază de producție.

Tema 2 — Modelul economic: export viu vs. valoare adăugată

Cereți o rețea națională de abatoare mici, locale și mobile. Cîte ar fi nevoie, cam, ca sistemul să funcționeze real — și de ce nu s-a construit deja: bani europeni neaccesați, reglementare, sau lipsă de interes politic?

Încep cu concluzia: e vorba de lipsă de interes politic și lipsă de viziune în sector. Și acum să intrăm în detalii.

Un kilogram de miel viu s-a tranzacționat în 2026 în jurul a 20–25 de lei. După sacrificare, kilogramul de carcasă poate ajunge la 34–50 de lei, iar prin procesare valoarea produsului finit poate crește mult mai mult: pastrama de oaie poate ajunge în jur de 80–86 lei/kg, iar Cârnații de Pleșcoi depășesc 100 lei/kg. Aceste prețuri nu sunt direct comparabile, există pierderi de greutate, ingrediente, muncă și costuri de procesare, dar tocmai aici se află problema economică pe care vrem să o discutăm.

Între animalul viu și produsul finit există un întreg lanț de activități: sacrificare, tranșare, refrigerare, procesare, afumare sau maturare, ambalare, certificare, depozitare, transport, distribuție și comercializare. Fiecare etapă realizată aici crează locuri de muncă și venituri suplimentare și poate susține alte întreprinderi locale. Dacă exportăm animalul viu, toate aceste activități economice se desfășoară în țara de destinație.

De aceea avem nevoie și de infrastructură. Construirea unei rețele de abatoare mici și locale, unități mobile de sacrificare, centre de tranșare și procesare, camere frigorifice, centre de colectare a laptelui, mici fabrici de producție lactate și infrastructură pentru colectarea și prelucrarea lânii sunt investiții în economia rurală, oportunități reale de dezvoltare. Infrastructura creează locuri de muncă direct, meserii și specializări de măcelari, tehnologi alimentari, veterinari, lucrători în procesare, șoferi, personal pentru ambalare și logistică, marketing și de asemenea generează și cerere pentru construcții, mentenanță, energie, transport și alte servicii conexe.

Și acum ajungem la esența problemei: această infrastructură oferă crescătorilor mai multe opțiuni. Dacă singurul cumpărător este intermediarul care cumpără animalul viu pentru export, puterea de negociere a ciobanului sau a ciobăniței este redusă. Dacă în regiune există abatorizare, procesare, cooperativă, piață locală și posibilitatea de a vinde carne sau produse finite inclusiv la export, crescătorul nu mai depinde de o singură verigă comercială.

Să vedem ce infrastructură avem în România. Datele din 2020 indicau 185 de abatoare autorizate pentru sacrificarea animalelor domestice, iar Ministerul Agriculturii vorbea chiar despre o capacitate națională de sacrificare foarte mare. Dar problema este că Ministerul privește agricultura într-un mod dezumanizant, în efective de animale, hectare și tone de materie primă și nu în oameni care practică agricultura. România are o agricultură extrem de polarizată: aproape 3 milioane de exploatații agricole, dintre care 95% au exploatații sub 10 hectare, un segment de 4% se situează între 10-100 de hectare și totul culminează cu o minoritate de câteva mii de latifundiari, care controlează aproape jumătate din terenul agricol al României și sunt răsfățații politicilor și fondurilor publice. Deci pe hârtie putem sacrifice multe animale, dar cine are efectiv acces la această infrastructură? Avem nevoie de o rețea de abatoare funcționale, care să deservească micii crescători, nu doar afacerile mari.

Avem nevoie de o cartografiere serioasă: unde sunt efectivele de ovine și caprine, unde sunt unitățile care le pot sacrifica, câte funcționează efectiv, la ce distanță sunt de ferme, dacă lucrează pentru terți și dacă primesc loturile crescătorilor mici și mijlocii.

Legislația românească recunoaște că avem nevoie de niveluri diferite de operare. Avem reglementări pentru abatoare de capacitate mică, centre de sacrificare și puncte de sacrificare la nivelul fermei. Pentru ovine și caprine, limitele sunt de 200, 100 și respectiv 50 de animale pe lună. Deci instrumentele juridice există. Ele pot fi îmbunătățite, dar avem o bază solidă.

Și bani pentru procesare au existat. România a avut sute de milioane de euro disponibile pentru procesarea produselor agricole, iar în actualul Plan Național Strategic al PAC cererea pentru finanțarea procesării a depășit cu mult banii disponibili. Pe lângă banii europeni, în plină criză economică, România cheltuiește sume enorme de la buget pentru procesare alimentară, inclusiv pentru procesare a cărnii. Prin programul INVESTALIM au fost alocate aproape 600 de milioane de euro, pentru intervalul 2023-2026, pentru procesare alimentară, inclusive carne și produse din carne. Beneficiarii sunt firme mari și foarte mari,  unele fără experiență în procesare, dintre care se disting firme abonate la contracte cu statul. Așteptăm cu nerăbdare un raport de implementare, să vedem ce am construit cu investițiile publice de până acum, unde am construit, ce categorii de producători pot folosi efectiv acea infrastructură și pe cine am lăsat pe dinafară?

Pentru noi, asta e și o problemă de economie locală și de politică socială. Micii producători pot produce și pune hrană pe masa consumatorului, mai ieftin decât sistemul integrat al marilor rețele comerciale. Pentru că funcționează într-un alt circuit economic: produc local, procesează la scară mică și vând direct sau prin mai puțini intermediari. Economia locală are și o funcție socială esențială: produce hrană accesibilă pentru categorii de consumatori cu venituri reduse, în special vârstnici și persoane sărace, care se aprovizionează din piețe și târguri locale. Uitați-vă care e consumatorul tipic din piețele țărănești și avem confirmarea acestei realități.

Un abator mic, un centru de sacrificare sau o unitate mobilă sunt la fel de importante ca abatoarele industrial construite din bani publici să deservească marile afaceri. Prin producția la scară mica, distribuită local, consumatorul are acces la o sursă de hrană convenabilă financiar, diversificată și adecvată cultural. Politica publică trebuie să susțină infrastructura economiei locale la fel de serios cum susține producția la scară industrială, marile lanțuri comerciale și exportul de materie primă.

Exportul viu a adus României peste 210 milioane de euro în 2025, cu o creștere estimată la 300 de milioane pentru 2026 — anulată de blocaj. Ce răspundeți celor care spun că sînt bani reali, de care sectorul are nevoie acum, și nu pot fi înlocuiți peste noapte de o economie locală care încă nu există?

Din capul locului nu sunt de acord cu premisa că economia locală „încă nu există”. Ea există de foarte mult timp și funcționează prin piețe, târguri, vânzare directă, gospodării țărănești, mici magazine, procesare artizanală și schimburile economice din interiorul comunităților. Și funcționează fără infrastructura și investițiile publice de care beneficiază economia industrială. Problema este că această economie este foarte slab documentată și, tocmai de aceea, devine invizibilă pentru politica publică.

Să avem grijă cu cifrele de sute de milioane de euro. Aceste cifre nu reprezintă venitul ciobanilor și nu ne spun cum s-au distribuit banii de-a lungul lanțului. Ultimele date INS arată că piața exportului de animale vii este concentrată în puține buzunare: în 2021, numai 5 (cinci) companii realizau 37% din valoarea tuturor exporturilor românești de animale vii. În frunte se aflau Mahmud-Impex și Al Kastal Chartering, alături de alte companii de colectare și comerț. Situația nu s-a schimbat.

Ca să spunem cât valorează cu adevărat acest model pentru economie, trebuie să calculăm cât a costat producția acelor animale, cât din acest cost a fost susținut din subvenții și alte forme de sprijin public, și, la final, cât din valoarea exportului ajunge efectiv la crescătorii de animale.

Aș mai da un exemplu ca să luminăm un pic mitul ciobanului care are câteva sute de oi și încearcă să exporte în viu. Maria Trading, companie cu acționariat libanez, exploatează aproximativ 11.700 de hectare de teren agricol de la Agenția Domeniilor Statului și operează șase ferme de bovine și ovine, cu capacități declarate de ordinul a 80.000 de ovine și 6.000 de bovine. La rândul său, Maria Trading e asociată cu Agro Chirnogi și celelalte firme din gigantul agroindustrial Grupul Maria, care exploatează în jur de 25.000 de hectare de teren agricol. Pentru cei convinși că “arabii vor numai oi vii”, iată un paradox: Maria Trading are propriul abator halal la Dragalina, construit cu sprijin din fonduri europene. Abatorul este echipat pentru sacrificare, tranșare, ambalare și livrarea cărnii refrigerate sau congelate și este certificat pentru producție halal. Investiția eligibilă a proiectului pentru înființarea abatorului mixt a fost de aproape 14 milioane de lei. Cu alte cuvinte, statul și fondurile europene au sprijinit pentru marile firme construirea infrastructurii despre care ni se spune acum că ar fi nerealist să o dezvoltăm și pentru micii producători, pentru a trece de la exportul animalului viu la carne și produse cu valoare adăugată.  

Prin comparație, economia locală este mult mai slab documentată. Nu avem o cifră agregată comparabilă pentru valoarea produsă de gospodării, ferme mici, piețe și târguri, mici procesatori și nici pentru efectul banilor care continuă să circule în comunitățile locale. Așadar, avem o cifră brută și foarte vizibilă pentru export și o economie locală reală, dar pe care statul nu o măsoară. Faptul că una apare într-un tabel vamal și cealaltă este dispersată în mii de tranzacții nu înseamnă că prima valorează 210 milioane, iar a doua zero.

Tema 3 — Bunăstarea animalelor dincolo de poarta fermei

Spuneți că transporturile pe distanțe lungi, mai ales maritime, provoacă suferință, răniri, îmbolnăviri, moarte. Aveți cazuri concrete documentate, din ultimii ani, pe care să le dați ca exemplu?

Sunt foarte multe cazuri. Dau doar două exemple.

Primul este Queen Hind, cazul pe care probabil îl știe cel mai oamenii din România. În noiembrie 2019, nava a plecat din portul Midia spre Arabia Saudită cu 14.600 de oi și s-a răsturnat la scurt timp după plecare. Aproape toate animalele au murit. O investigație realizată pentru Parlamentul European a arătat ulterior probleme grave legate de stabilitatea navei și de modificările făcute pentru transportul animalelor.

Al doilea caz este mult mai recent. În februarie 2025, nava Express M a plecat tot din Midia spre Israel, cu aproximativ 2.400 de bovine și 460 de oi. Călătoria trebuia să dureze cinci-șase zile. Din cauza unor probleme tehnice, animalele au rămas pe navă aproximativ 15 zile. Organizațiile de protecție a animalelor au semnalat probleme legate de hrană, apă, igienă și starea animalelor la sosire.

Cred că aici trebuie să avem o discuție între crescători. Dacă ai crescut o oaie, ai hrănit-o, ai îngrijit-o și ai chemat medicul veterinar când a fost bolnavă, sau ai îngrijit-o chiar tu, ar trebui să te intereseze și ce se întâmplă cu ea după ce pleacă din saivan.

Înțeleg că, odată ce animalul este vândut, crescătorul nu mai controlează camionul, vaporul sau condițiile de la destinație. Dar cred că și crescătorii au tot interesul să ceară un sistem în care animalele lor nu sunt trimise zile sau săptămâni pe mare în condiții pe care ei nu le pot controla.

Bunăstarea animalelor este responsabilitatea întregului lanț: crescător, colector, transportator, exportator și autorități. Iar pentru noi ăsta e un motiv în plus pentru ca sacrificarea să aibă loc cât mai aproape de locul de creștere. Transportul cărnii, în locul animalului viu pe mii de kilometri, este o soluție și din punct de vedere al bunăstării animalelor.

Actuala criză a pestei micilor rumegători a confirmat teza voastră — că fermele concentrate riscă mai mult — sau a lovit la fel de dur și fermele mici, tradiționale?

Nu este asta teza noastră. Gospodăriile și fermele mici sunt cele care suportă consecințele deciziilor iresponsabile sau a vulnerabilităților modelului industrial. Fermele mari nu riscă aproape nimic, pentru că pierderile în cazul epidemiilor sunt transferate către societate prin intervenții și despăgubiri.

Avem această experiență și la pesta porcină africană. Fermele industriale concentrează mii sau zeci de mii de animale într-un singur loc. Când intră boala într-o asemenea fermă, numărul animalelor afectate e uriaș. ANSVSA a realizat un studiu care a găsit ADN-ul virusului în insecte din ferme afectate, în proporții mult mai mari în fermele comerciale. Cu toate acestea, ani de zile ni s-a spus că problema este porcul din gospodăria țărănească sau porcii mistreți, pe care nu îi reprezintă nimeni. Iar când s-au plătit compensații pentru animalele sacrificate, țăranii nu au fost eligibili. Ce convenabil!

Nu spun că animalele din fermele mici nu se îmbolnăvesc. Sigur că se îmbolnăvesc. Dar e profund incorect să tratăm micii producători drept principalul pericol sanitar, în timp ce ignorăm riscurile create de concentrarea a zeci de mii de animale în ferme industriale.

Fermele industriale încasează profit când lucrurile merg bine. Iar când vine criza, o mare parte din pierderi este plătită de contribuabili, iar restricțiile sunt suportate și de crescătorii mici. Profitul rămâne elitelor din privat, dar riscul devine public.

Criza pestei micilor rumegătoare e încă o ocazie să analizăm cauza. Nu doar unde a apărut un focar, ci ce model de producție creează cele mai mari riscuri, cine câștigă din el și cine plătește când apare criza.

Tema 4 — Patrimoniu, istorie, identitate

Păstoritul extensiv se practică pe aceste teritorii de secole, cu rădăcini în transhumanța carpatică. Vorbiți despre rasele autohtone ca „resursă genetică" — nu e un limbaj prea tehnic pentru ceva ce e, de fapt, o formă de cultură vie, transmisă prin oameni, nu doar prin gene?

Da, „resursă genetică” este un termen tehnic și, folosit fără context, nu spune mare lucru. Rasele autohtone au valoare genetică, inclusiv pentru că s-au adaptat în timp la anumite condiții de climă, pășunat și hrană. Dar o oaie nu este patrimoniu doar prin genele ei.

Păstoritul este o cultură veche care s-a adaptat vremurilor. Înseamnă animale, dar și oamenii care știu să le crească, să le selecționeze și să le îngrijească. Deși s-a redus, transhumanța încă există în România.

Nu cred că protejarea patrimoniului înseamnă să păstrăm ciobanul încremenit într-o imagine de acum o sută de ani. Vă rog să îmi dați exemplu de o ocupație care are impact în economie și cultură, care se face ca acum 100 de ani. Eu, ca țărancă, mă bucur că normele sociale și economice nu mai sunt ca acum 100 de ani. Un cioban care folosește telefonul, o mașină de teren sau un gard electric nu este mai puțin cioban. Cultura vie este cea care se adaptează.

Problema apare când dispar condițiile care le permit oamenilor să continue această activitate. Putem conserva o rasă într-un registru genealogic, dar dacă dispar crescătorii, pășunile și cunoștințele legate de creșterea ei, am conservat doar o parte foarte mică din patrimoniu.

Pentru Eco Ruralis, protejarea raselor autohtone înseamnă și protejarea oamenilor și a sistemelor agricole care le-au adus în prezent. Patrimoniul viu are nevoie de o economie vie în jurul lui. Dacă vrem ca păstoritul să continue, oamenii trebuie să poată trăi din el.

Majoritatea crescătorilor de ovine din România sînt în vîrstă, iar tinerii nu mai vor meseria asta. Dacă modelul vostru s-ar realiza — abatoare locale, cooperative, valoare adăugată — cine va mai fi acolo să-l practice peste 15-20 de ani?

România are încă una dintre cele mai mari societăți rurale și agricole din Uniunea Europeană. Avem aproape 3 milioane de exploatații agricole, cel mai mare număr din UE. Avem cea mai mare pondere a forței de muncă ocupate în agricultură din UE, 23%. Deci avem oameni și probabilitatea continuității e mare. Problema este dacă le oferim condițiile ca ciobanii și ciobănițele să poată continua. Nu putem cere tinerilor să păstreze patrimoniul rural din sacrificiu. Trebuie să poată trăi din el.

Dacă muncești foarte mult, ai venituri nesigure, depinzi de câțiva intermediari, nu ai unde să sacrifici sau să procesezi aproape de tine și nu știi cu cât îți vei vinde animalele peste câteva luni, este normal să nu îți dorești să continui această meserie. Că ești tânăr sau bătrân. Nu putem construi un sector în care oamenii abia supraviețuiesc și apoi să ne mirăm că nu vin tinerii.

Tocmai de aceea abatoarele locale, cooperativele și procesarea merg mână în mână cu problema generațională. Sunt o parte din răspuns. Dacă un tânăr poate câștiga decent din creșterea animalelor, dacă are mai multe variante să-și vândă produsele și dacă nu trebuie să facă singur totul de la creșterea animalului până la găsirea cumpărătorului, meseria are viitor.

Și nu trebuie să presupunem că următoarea generație va practica păstoritul exact cum l-au practicat părinții sau bunicii. Vor folosi tehnologie, vor avea alte forme de organizare și poate alte relații cu piața. Asta nu înseamnă că păstoritul dispare. Înseamnă că evoluează.

Tema 5 — Ce e realist

Dintre cerințele protestatarelor, care credeți că are cea mai mică șansă politică să fie adoptată — și de ce?

În primul rând trebuie să vedem dacă acestea sunt într-adevăr cererile sectorului ovin din România.

Lista depusă la Guvern a fost formulată de Asociația Profesională a Ciobanilor și conține 16 revendicări. Sunt acolo probleme reale, dar sunt amestecate cu cereri nerealiste, foarte generale sau pur și simplu insuficient gândite. Avem nevoie de revendicări care să răspundă în mod realist crizei de astăzi, dar și să spună cum vrem să arate sectorul peste zece sau douăzeci de ani. Iar o asemenea listă trebuie să rezulte printr-o discuție mult mai largă cu ciobanii și crescătorii din țară.

Dacă Guvernul ar adopta cerințele protestatarilor, cum ar arăta zootehnia românească peste zece ani — și, realist, ce credeți că veți obține, de fapt, din tot ce cereți acum?

Revendicările trebuie regândite și construite împreună cu mult mai mulți crescători. Nu vreau să speculez cum ar arăta zootehnia peste zece ani dacă s-ar adopta niște cereri pe care tocmai am spus că le consider insuficient gândite.

Am la final câteva gânduri.

Micii producători știu care e miza. Țăranii, ciobanii înțeleg foarte bine inegalitățile sociale, știu cine are acces la bani publici, la teren, la infrastructură și la piețele externe și cine rămâne pe dinafară. Politicile agricole trebuie construite împreună cu oamenii care practică agricultura. Iar agricultura nu există fără micii producători. Sigur că putem imagina o agricultură fără ei: câteva mii de exploatații foarte mari pot lucra suprafețe enorme, pot produce volume impresionante și pot exporta milioane de euro. S-a mai făcut pe vremea lui Ceaușescu. Dar acest model nu rezistă. Și nici nu e viabil economic fără pompare masivă de bani publici.

Ciobanii nu trebuie salvați de propria lor naivitate. Au și ei agenție politică. O parte dintre cei implicați în protest au ales să se asocieze cu actori din extrema dreaptă sau din zona așa-numită suveranistă. Este alegerea lor și trebuie să le recunoaștem inclusiv responsabilitatea pentru ea. Iar după experiența acestui protest, cred că se întreabă cine îi ajută să construiască putere economică și politică pe termen lung și cine se folosește de ei să transforme nemulțumirea lor în combustibil pentru luptă politică.

Sper că din această lecție strașnică, să învățăm toți cei mici - țărani, ciobani, mici producători - să fim mai greu de instrumentalizat și să cooperăm mai mult.