Elogiul intelectualilor de țară: nu mai vânați speciile pe cale de dispariție

Jurnalul meu de Darabani - voi avea o serie - unde am stat ultima vară. Hai să medităm împreună - subiectiv că a plouat şi o să fie mămăligă anul acesta pentru toți.

Domnul Victor mă primește în casa lui din Darabani. Cum calci pragul înțelegi că e o casă de intelectual de școală veche. Toată casa e tapetată cu multe cărți. Ai destule cărți și obiecte de artă sau diverse lucruri vechi care au o funcție de arhivă a memoriei. Aici şi icoanele sau obiectele etnografice au funcția de obiect decorativ sau obiect de artă: nu e direct religios dar fără a a exclude această funcție. Însă nu mai este o casă de om care lucrează pământul, nu mai e o casă clasică de țăran ancestral care trăiește din munca pământului, fie şi modernizată. Acolo e deja o altă lume: lumea intelectualului din rural sau urbanul mic.

Domul Victor vorbește despre artă şi cultură aproape religios – e religia lui laică. Citește, scrie, publică, dezbate fără reținere. Au ei revistele lor, grupurile lor prin tot județul Botoșani. Ador aceste grupuri care-i ține în viață. Știu, noi cei mai tineri „de la centru”, îi privim cu superioritate dar o facem din ignoranță. Botoșani a dat poeți şi intelectuali de clasă, o grămadă de copii super talentați şi pregătiți, pentru că a existat această pătură „intelectuală provincială” din care au ieșit ei.

Nu doar lor li se datorează – însă lor li se datorează enorm de mult. Sunt pline orașele mari ale țării din Moldova, Oltenia şi Ardeal cu acești copii care au ieșit de aici.

Domul Victor are doi: unul mai clujean decât altul. Sunt pline orașe precum Cluj sau Timișoara cu astfel de copii deveniți parte a locului. Moldovenii sunt „imperialiștii” noștri: se desprind cel mai ușor de humusul local şi pleacă – cei din Ardeal mult mai greu trec munții dincoace şi în general sunt mai prinși de humus din cauza tradiției rurale mai puternice şi a mărcii imperiale habsburgice care a lăsat traume adânci. Așa cum noi în Basarabia avem trauma altui imperiu. Dar asta e o altă temă.

Domul Victor încă poartă părul lung – marcă de poet şi răzvrătit din `60 – are mustața potcoavă la el, părul e deja cărunt dar chipul semeț, cu fruntea înaltă îmi amintește de imaginea răzeșilor lui Ștefan cel Mare. Când îl zăresc îmi amintește de ceva imagini iconografice medievale cu Ștefan şi suita.

- Eram copil când s-a deschis muzeul la casa Enescu şi am mers pe jos zeci de kilometri ca să prind deschiderea, am dormit într-o căpița de fân la un țăran. Povestește aventura vieții lui din copilărie de parcă ar fi mers acum nepotul la Beach, Please! Festival. E adevărat că ei nu aveau bani nici de opinci - Nike-ul vremii... (glumesc, nu știu ce purtau dar sărăcie era).

Domul Victor se identifică total cu Darabani şi tot ce ține de regiune – moldovean convins şi mândru de asta: poet, jurnalist, scriitor. Crede cu multă convingere în misiunea lui de intelectual.

Soția, doamna Rodica, care a lucrat o viață la telegraf la oficiul din Darabani, unde a fost și șefă până s-a închis, e dintr-o familie de refugiați de război în anii 40, de la Herța, de dincolo de Prut. Dar născută aici. Împreună fac un cuplu exemplar al acestei generații unice la noi.

Am mers împreună până la Botoșani. Ambii tipici moldoveni puși pe discuție: nu duc lipsă de povesti. E plăcut că poți povești cam de toate fără a te sinchisi. Mai ales că mie-mi place să ascult când am ce învață şi am destule. Au pe lângă multă carte şi multă experiență: lucru care azi e mai rar întâlnit.

Sunt născuți în anii `50 şi formați în anii `60 în sistemul de atunci care era într-o mare expansiune şi dezvoltare. Poartă pe ei amprenta generației `60 pe care eu o iubesc foarte mult. O consider o generație a demobilizării şi decolării, spre deosebire de `70 spre `80 – generația aterizării. Generația `60 e una Beat-sputnik, generație a eliberării, a demobilizării militare post război, a descătușării, a speranței, a revoltei, a științei, a cosmosului, a expansiunii tehnico-științifice, a urbanizării, a cuceririi naturii prin proiecte mari de infrastructură, a ruperii de lumea rurală, a eliberării de lumea magică, a ruperii de humusul pământului şi puterea sângelui etc.

Cea de după, din anii 70-80, va fi una de aterizare: regăsirea intimității burgheze, acumulare de bunuri, confort privat, regăsirea etno-religiosului, magicului şi revenirea la humusul pământului, icoanei şi sângelui. Coincide şi cu politica de stat la noi ceea ce agravează situația: etnicism, autohtonism, religios magic, etnocentrism ceaușist cu rădăcini interbelice stranii. Dar să nu deviem.

Bun. Eu rămân fanul generației 60. Ce s-a întâmplat după 90 e deja un cumul de dezastre constante: vine generația canibală care are funcția de a distruge cam tot – produce o discontinuitate, șterge, neagă, dizolvă - şi se mănâncă între ei ca ritual de afirmare egocentrică. Va învinge cel ce-şi mănâncă aproapele. După care vin generațiile traumatice care se termină cu o generație victimă: între ele se produc abisuri tot mai greu de comunicat şi creat punți. Dar e o altă poveste.

Eroii mei despre care vorbesc sunt generația beat `60. Bine educați, școliți în școli bunicele din sate, urbanul mic după care universitate în urbanul mare, după care repartizați la munci în rural, urban mic sau mare. Traseul clasic care azi e de neimaginat şi aproape imposibil de înțeles de o generație care confundă obligația cu libertatea, confortul şi responsabilitatea. Nu sunt ei vinovați: vina e la generația mea canibală de fapt. Culegem ce am semănat.

Generația `60 a împletit poate cel mai bine efortul, munca cu partea de elan creativ, obligația cu confortul, libertatea cu responsabilitatea. Nu s-au autodistrus precum noi: şi au lăsat enorm de multe lucruri în urmă – cam tot ce încercăm noi să fagocităm de 30 de ani. Asta nu înseamnă că nu au păcate, au.

În anii `60 s-a întâmplat un fenomen excepțional care a avut un rol esențial de modernizare şi emanciparea societății românești. E specific nu doar nouă dar ne ocupăm de local. Fenomenul: apariția intelectualității şi a clasei de mijloc în rural şi orașele mici care sunt de fapt niște sate mai mari deja intrate în faza de urbanizare.

În satele românești, care în interbelic erau la limita analfabetismului intelectualul, omul educat care deseori se suprapune cu clasa de mijloc rurală, este aproape inexistent şi se reduce la câteva persoane. În interbelic nu exista o astfel de pătură socială în rural. El este în primul rând preotul, un funcționar trimis sau detașat şi învățătorul care apare timid. I se zice dascăl căci meseria educativă pe atunci se amesteca cu cea religioasă. Medicul încă este o raritate – un extraterestru prin satele romanești. Inginerul, agronomul încă nu apar. De școli complexe nu e cazul să vorbim.

În anii `50 noul regim face un proiect de lichidare a analfabetismului şi modernizare accelerată. Noul proiect de stat are nevoie urgentă de o populație educată rapid. Un proiect radical dar destul de violent: nu putem uita niciodată această violență. Dar e clar că acel proiect va deveni esențial pentru România modernă. De ce? Pune bazele unei educații de masă, universale, gratuite cu efect de lungă durată. Un proiect care vine la pachet cu resurse umane și infrastructura necesară. Mult peste ce a avut România interbelică: e la altă scară. Nici azi nu-l putem distruge cu toate reformele catastrofale.

Practic în 10-15 ani noul stat reușește să lichideze analfabetismul care era mai mult de jumătate. Dacă scoți zona germană şi maghiară este de aproape 70% în mediul românesc. Iar asta se face prin construirea unei ample infrastructuri educaționale - investiții imense, formarea unor resurse umane pregătite şi mai ales a unui ciclu complex de pregătire de cadre. Practic se pune baza unui sistem modern de educație care corespunde tendințelor de dezvoltare a lumi moderne de după cel de al doilea război mondial.

Nu e un sistem ideal, are multe probleme, are de recuperat imens, dar saltul spre educația totală a populației pe toate palierele necesare unui stat modern, este făcut. România în anii 60 intră în modernitatea tehno-științifică şi administrativă şi are la dispoziție toate palierele educaționale pentru a intra în rândul statelor moderne dezvoltate chiar dacă, repet, are un decalaj imens de recuperat. Să nu uităm: România este încă o țară eminamente rurală. Cert este că recuperează enorm de mult în anii 60-70. Are o bază materială, infrastructură şi resurse umane care sunt și devin calificate. Dispune de tot mai mulți oameni calificați pe domenii tot mai diverse.

Mare atenție. Se deschide cel mai mare ascensor social care devine universal accesibil şi produce o dinamică socială fără precedent. De la țăran la orășean şi de la copil de muncitor la cel de cioban şi slujbaș se deschide magistrala educativ socială: ai de ales scoală, liceul, universitatea pe cam toate domeniile moderne necesare. Mai apar şi cele profesionale pentru copiii mai puțin apți pentru studii superioare. Repet: sistemul nu a fost perfect, a avut destule probleme, dar partea esențială era făcută – sistemul producea resursă umană pregătită pentru cam toată gama necesară profesional unui stat modern: de la muncitor calificat la medic, agronom, inginer, profesor. Iar accesibilitatea ascensoarelor sociale e fără precedent.

Sună dur: dar anii `60 - `70 sunt culmea modernității noastre educativ administrative și mai ales al dinamicii dezvoltării sociale: într-o generație puteai face saltul de la copil de sem iobag la academician doar pe bază de educație fără nevoia de sprijin de statut social sau bani. Asta poate fi ușor verificat: într-un stat autoritar dinamica socială era ceva mai democrată - ușor de dovedit cu cifre.

Parte importantă e că statul modern fie şi în formula RSR oferea spațiu de muncă calificată acestor specialiști pe cam toate palierele muncii: tehnice, științifice, medicale, agricole, cultură etc. Se dezvoltase paralel într-un ritm intens toată această infrastructură.

Ceea ce se întâmpla, reamintesc, întăresc: copii de țărani au posibilitatea să ajungă într-o singură generație în eșaloanele superioare sociale. Vorbesc pe verificate: toți profesorii mei de la UBB Cluj (repet, toți) nu doar că nu eram născuți în Cluj ci nu erau născuți la oraș, ci erau copii din rural. De altfel foarte buni, excelenți. În Iași procentul e altul: 50 -50 % (rural-urban) undeva pentru că nu au fost în Imperiu și nu au fost ținuți artificial în rural pe sistem de castă ca în Imperiul Austro-Ungar. Asta ne arată cum a funcționat dinamica socială în anii `60 - `70: fără precedent şi cred că nu se va mai repeta niciodată. Noul suntem nu permite aşa ceva, ba chiar e o tendință regresivă din cauza costurilor, privatizării domeniilor publice şi degradării şi mai ales a prețului ridicat al educației. Educația marfă devine prea scumpă – nu mai e un bun public.

Nu dați cu pietre: eu constat şi spun.

În anii `60 apare o pătură nouă socială în ruralul şi urbanul foarte mic: intelectualitatea din sate. Aşa am botezat-o eu. Nu e nimic peiorativ – e ceva de mare valoare. În sate sunt trimiși, detașați, repartizați învățători, educatori, profesori, ingineri, agronomi, medici, funcționari, șefi de case de cultură, artiști, bibliotecari etc. De ce? Pentru că în rural are loc schimbarea tipului de muncă: odată cu CAP-urile, forma colectivă de muncă a terenurilor, unde apar forme organizate de muncă de tip industrială, apar parcurile tehnologice, apare munca agricolă pe spații mari etc. care are nevoie de oameni clasificați tehnic, agronomi, medici veterinari etc. Pa alocuri mai mulți, pe alocuri mai puțin dar ei apar. Mai apar dispensare medicale cu medici.

Din nevoia de educație, căci ruralul e peste 50%, apar școlile deja tot mai mari, nu doar câteva clase, căci toți copiii sunt prinși în sistem. Iar o scoală cu ciclul întreg presupune deja un număr mare de profesări pe domenii diferite. Apar Casele de cultură, un cinema, o bibliotecă etc – care presupune alți oameni cu educație pe diverse domenii. Practic în sat clasicul Popă (tot respectul pentru toate meseriile) care îndeplinea magic toate funcțiile – de la educație, la medic veterinar prin sfințire şi tot ce vrei – e înlocuit acum de o clasă socială nouă. Ea devine o pătură importantă cu rol fundamental în procesul acesta de formare, educare şi emancipare modernă.

Ca om care am trăit primii 15 ani la țară pot spune cu foarte multe detalii rostul lor. Pe lângă școala - care în anii `70 într-un sat mare sau orășel deja dispunea de o infrastructură modernă cu un corp profesional de bună calitate - mai aveam acces la bibliotecă bunicică, spital, casa de cultură cu cinema, farmacie, terenuri sportive cu destule ocupații sportive şi educaționale care nu mai semănau de fel cu copilăria părinților noștri care nu aveau acces la scoală şi nici la infrastructură de acest tip. Acești oameni mi-au pus în mănă o carte, o chitară, un film, un tenis. Am făcut parte din diverse echipe de sport, jocuri intelectuale, cercuri de artă, cântat în diverse formații, concursuri. Ceea ce în generația părinților era de neimaginat: copiii erau forță de muncă. Ei abia învățase să scrie şi citească: o bună parte a bunicilor erau analfabeți şi chinuiți la bătrânețe să învețe să citească şi să scrie.

Amintesc: nu peste tot a fost la fel în dependențe de mulți factori – dar acesta era trendul general căci era un proiect asumat, programat, executat uneori cu violență sau implementat cum se zice civilizat azi. Într-o țară rămasă mult în urmă cu mari probleme de organizare.

Când m-am mutat în capitală direct din rural şi mergând în una din școlile bune din oraș, nu am simțit o mare diferență: cum eram printre primii copii la învățătură în sat așa eram şi în oraș. Adică nivelul de pregătire era destul de apropiat. Ne complexa altceva la oraș, nu educația. Noi cei veniți de jos însă aveam puterea de a recupera repede tot căci nu aveam altă șansă şi nu mai voiam să revenim de unde am plecat. Orașele mari te amețesc, te seduc şi în câțiva ani copilul din rural devine mai orășean decât cel născut acolo. Cu toate că nu uită de unde a plecat nici dacă vrea. Avantajul lui e acela că poate lucra pe 2-3 registre ceea ce cel din urban nu poate, că nu are instrumentele.

Copiii din rural urbanizați sunt o comoară cu energii colosale – păcat că au fost pierduți aproape definitiv în ultimii 20 de ani.

Ah da: după `90 nu prea ne-am pierdut cu firea „afară” – eram buni pentru piața lor de muncă şi educație, adică perfect moderni şi prefect pregătiți. Sărăcia făcea diferența, nu pregătirea.

Ei bine. Eu cred – adică știu bine asta - că această pătură socială a jucat un rol esențial în viețile multor copii. Ei ne-au educat, ne-ai impresionat, ne-ai format, ne-au motivat, ne-au sedus cu diversele lor obsesii. Personal am cel puțin 4-5 astfel de oameni care au jucat roluri esențial în perioada aceea de formare în rural. Asta nu se uită: au fost fundamentali.

Perioada lor de glorie a fost anii 60-70. În anii 80 le-a fost greu: loviți puternic precum mai toate păturile sociale. Însă distrugerea lor a venit după 90. Peste noapte muncile lor de prestigiu, cu o putere simbolică imensă, au fost aruncate la coșul de gunoi. Muncile lor au fost descalificate, devalorizate şi au fost pur şi simplu umiliți simbolic şi financiar.

Cam toți au trecut prin acest proces după 90. Dar ei nu știau să facă altceva şi nu erau țărani să revină la munca pămătufului, nu erau comercianți să vândă blugi turcești. Au trebuit să se umilească, să facă de toate. Mulți și-a băut mințile, mulți s-au deprofesionalizat. Mulți au rezistat trecând prin umilințe şi lipsuri imense. Celor mulți care au rezistat în anii 90-2000 ar trebui să le mulțumim imens. Dacă sistemul educațional nu a intrat în colaps e pentru că ei au rezistat. Știu multe povesti teribil de dure cu ei.

Astăzi această pătură e pe cale de dispariție. În satele noastre cu greu mai găsești un medic, un veterinar sau, deseori, o școală funcționala. De grădinițe, dispensare, farmacii ce să mai zici. Casele de cultură sunt ruine sau loc de mese pentru înmormântări. Prin orașele mici lucrurile stau ceva mai bune: dar pătura asta e spulberată. Această pătură şi-a pierdut din aura şi funcția sa şi s-a retras din prim plan. Cumva în exil interior. Lumea s-a schimbat total.

Prin orășelele mici vezi dimineața strângându-se la cafea pensionarii clasei de mijloc intelectuale: fac diverse comitete de discuții. Acolo ai medicul, inginerul, agronomul, profesorul, bibliotecarul, șeful de casa de cultură – artistul. Fără poet nu te așezi la masă în Moldova. Firește, ai şi un funcționar de pe la primărie care le are cu legile şi cifrele. Stai cu ei la masă sau îi asculți. Sunt plini de carte, încă pasionați, scriu pe le ceva reviste, discută, polenizează – unele polemici sunt începute de prin `60 şi nu se mai termină. Au opinii clare despre ce se întâmplă, nu sunt de acord intre ei. Dar sunt oamenii vii la ai lor 70 plus. Te uiți la ei şi îţi dai seama că sunt ultimii din această specie tot mai rară.

Firește că aceste meserii nu vor dispărea încă. Însă ele nu mai fac o pătură socială, un grup social compact cum s-a creat în anii `60 - `70 care a ținut până recent. Acest grup social destul de unitar, bine coagulat şi țesut, cu o funcție socială enorm de importantă, gata, a dispărut. Acum se dizolvă.

Dar ei au avut un rol enorm de important pentru milioane de copii, pentru societatea rurală şi urbanul mic. Au avut un rol imens pentru societatea noastră în ansamblul său. Ruralul şi urbanul foarte mic era spre 70% a populației. Asta trebuie spus. Păcat că nimeni nu studiază asta. Ca na – nu dă bine, nu sunt bani. Şi acum ultimii sunt vânați de noul regim, gen: vânătoare de bibliotecari, închidere și comasare de școli - dispensarele și casele de cultură de mult ua fost distruse. Nu-i mai vânați – nu mai sunt: mai bine puneți-i în Cartea roșie ca specie pe cale de dispariție.

Şi la final ca să enervăm puțin pe cei de la centru. Dacă grupurile centrale de elită au fost numiți „boierii minții” (atunci erau unii acum sunt alții) eu aş numi acești intelectuali de sat şi urban mic – „proletarii minții”. Sau hai „muncitorii minții”. Primii – cu tot respectul – au produs şi influențat grupuri mici, elitiste şi exclusiviste. Ultimii au influențat grupuri mari şi destul de extinse şi diverse, cu o bază ceva mai democrată ca manifestare.

Primii sunt idolatrizați – ultimii cam luați de sus şi uitați. Eu cred că merită mai mut respectul nostru: merită sporuri nu vânați.

Pe aici a plouat, s-a terminat slujba la biserică - o iau spre Miorcani cu domul Victor şi profesorul Lucian să vedem casa familiei Pillat.

PS: Mulțumesc comunității din Darabani, domnului Victor Teișanu și festivalului Zilele Nordului - unici în felul lor.