În Moldova există un absurd politic foarte puternic: oameni care vor integrare europeană, dar care în același timp îngrijesc statui ale lui Lenin ca pe niște relicve sacre

La TIFF se lansează unul dintre cele mai așteptate filme: Pionul lui Lenin în regia lui Dragoș Turea

Un documentar hibrid în care actorul Sergiu Voloc, un Don Quijote al zilelor noastre, duce o luptă absurdă împotriva monumentelor lui Lenin din Republica Moldova și a unui sistem care insistă să le reconstruiască noapte de noapte.

Vineri, 19 Iunie19:30 Cinema ARTA Cluj / Sâmbătă, 20 Iunie10:00 Cinema Victoria

10 întrebări pentru regizorul Dragoș Turea - de Vasile Ernu

Grădina Sovietică era un film în care erai tu în cadru — cu bunica ta, cu moartea ei, cu secretul pe care l-ai descoperit investigând-o. Pionul lui Lenin îl are pe Sergiu Voloc în față, iar tu ești în spatele camerei. Ce ai câștigat și ce ai pierdut când ai ieșit din propriul film?

La „Pionul lui Lenin”, faptul că am rămas în spatele camerei mi-a permis să construiesc mult mai atent forma și ritmul filmului. Iar odată cu Sergiu Voloc, am intrat într-o realitate atât de imprevizibilă, încât uneori aveam impresia că noi nu filmăm un personaj, ci încercăm să ținem pasul cu el.

În același timp, filmul a început treptat să capete și o dimensiune mult mai personală decât părea la început. Relația lui Voloc cu mama sa devine foarte importantă în poveste, iar muzica originală compusă și interpretată chiar de el funcționează aproape ca un jurnal interior al personajului. Uneori cântecele spun lucruri pe care el nu reușește să le exprime direct în realitate. Muzica nu apare ca o simplă ilustrație, ci ca o continuare a stării lui interioare -  alteori melancolică, alteori aproape ca un cabaret tragic despre Moldova și despre propriile lui iluzii.

 Filmul e descris ca stând la granița dintre documentar și ficțiune. Dar această formulă a devenit aproape un reflex al cinematografiei contemporane — o modă, o comoditate estetică, sau o necesitate sinceră? Ce anume nu putea fi spus nici în documentar pur, nici în ficțiune pură? De ce ai ales acest gen hibrid?

Cred că trăim într-o realitate care nu mai poate fi filmată doar ca documentar clasic. În Moldova există un absurd politic foarte puternic: oameni care vor integrare europeană, dar care în același timp îngrijesc statui ale lui Lenin ca pe niște relicve sacre. De aici apare ceea ce eu numesc uneori mitorealism - momentul în care realitatea devine atât de contradictorie, încât începe să semene cu o legendă vie.

De aceea am ales un film hibrid. Dacă aș fi făcut doar documentar sau doar ficțiune, aș fi pierdut exact acest contrast dintre absurd și uman.

 Eliminarea statuilor lui Lenin — în filmul tău și în realitate — e un gest de igienă simbolică sau de autoamăgire colectivă? Există riscul ca demolarea fizică a monumentelor să țină loc de o dezbatere pe care societatea moldoveană nu e pregătită să o poarte cu adevărat? Ce ascunde această bătălie pentru ”corpul mort” al statuilor?

Mi se pare interesant că paginile pe social media „Pionul lui Lenin” abia au fost lansate și deja comentariile arată exact conflictul din film. Sub aceeași postare vezi oameni care cer să dispară toate monumentele sovietice, iar alții spun că Lenin „a adus civilizație.”

Asta arată că bătălia pentru aceste statui nu este doar despre niște obiecte vechi. Ele încă reușesc să provoace emoții, nostalgii și conflicte foarte reale, iar uneori comentariile par aproape mai absurde decât filmul.

 Personajul lui Voloc vrea să dărâme statui. Dar cine sunt oamenii care le apără — sau care le ignoră cu indiferență? I-ai întâlnit? Sau filmul tău e construit astfel încât contra vocea rămâne în afara cadrului?

Sergiu Voloc seamănă în film mai mult cu un Don Quijote de noapte. Ziua merge la instituții europene, încearcă să găsească susținere, vorbește cu oameni pe stradă și încearcă să-i convingă, dar de foarte multe ori pare că luptă singur cu ceva imposibil de mișcat. Ce mi s-a părut admirabil este că niciodată nu a încercat să transforme asta într-un spectacol sau într-un capital politic.

Tocmai asta a făcut filmul atât de imprevizibil pentru noi. Uneori Voloc pare să vadă foarte clar absurdul din jur, iar alteori această luptă pare să-l tragă tot mai adânc într-o obsesie.

 Ironia și melancolia sunt menționate în toate descrierile filmului tău. Dar ironia poate fi și un scut — un mod elegant de a nu lua poziție. Tu unde ești în film față de misiunea lui Voloc? Ești complice, martor sau judecător?

Am rămas foarte aproape de Voloc și de felul în care această obsesie începe treptat să-i consume viața. Probabil și pentru că, într-un anumit sens, m-am regăsit și eu în această luptă cu ceva mult mai mare decât un singur om. Dincolo de ironie, filmul vorbește și despre singurătatea unui om care încearcă să schimbe o realitate care pare imposibil de mișcat.

În spatele acestei lupte cu monumentele există însă și o relație foarte fragilă cu propria mamă, poate una dintre cele mai importante dimensiuni ale filmului. Cu cât Voloc merge mai departe în această obsesie, cu atât devine mai neclar dacă încearcă să schimbe o țară sau doar să obțină, în sfârșit, acceptarea propriei mame.

 Moldova e în 2026 pe un drum clar spre Uniunea Europeană. Filmul tău apare exact în acest moment. E o coincidență sau ai simțit că există un termen-limită pentru a spune povestea asta — că după aderare, Lenin riscă să devină simplu kitsch turistic și să nu mai doară?

Momentul apariției filmului este foarte important. „Pionul lui Lenin” începe aproape absurd: un actor foarte talentat, dar fără roluri într-o cinematografie mică și slab finanțată, ajunge să facă reclame ca să supraviețuiască și este angajat de un muzeu dedicat lui Lenin, cu misiunea de a aduce 500 de vizitatori pe săptămână. Dar foarte repede totul scapă de sub control și începe o călătorie printr-o Moldovă unde, în timp ce se vorbește despre integrare europeană, unele monumente ale lui Lenin sunt reconstruite chiar de autorități.

Exact această contradicție face filmul atât de neliniștitor. Uneori pare o comedie absurdă, iar alteori ai senzația că urmărești o realitate care refuză să dispară.

 Filmul e o coproducție România-Republica Moldova. Cum negociezi între cele două priviri? Există un Lenin diferit văzut din Chișinău față de cel văzut din București — sau România și Moldova urăsc același Lenin, din motive diferite?

În timpul filmărilor traversam uneori două epoci complet diferite în aceeași zi. Dimineața filmam instituții care vorbeau despre viitorul european al Moldovei, iar câteva ore mai târziu ajungeam la muzeul lui Lenin, unde Sergiu Voloc încerca disperat să aducă 500 de vizitatori pe săptămână într-un muzeu plin de busturi ale lui Lenin, steaguri roșii și nostalgii sovietice. Iar seara mergeam la monumentele lui Lenin din fața primăriilor. Contrastul era uneori atât de mare, că era greu de crezut că totul se întâmplă în aceeași țară și în același timp.

Cred că asta diferențiază foarte mult perspectiva dintre România și Moldova în film. Pentru România, Lenin aparține mai mult istoriei. În Moldova, el încă apare uneori ca un personaj activ, capabil să provoace conflicte, nostalgii și reacții foarte vii.

Sergiu Voloc nu joacă un personaj — el este el însuși, sau cel puțin o versiune performativă a lui însuși, cu o misiune pe care și-a asumat-o în viața reală. Asta e un cadou pentru un regizor sau o capcană? Cum gestionezi un om cu o agendă proprie care intră în filmul tău?

Cu Sergiu Voloc era foarte greu să știi unde se termină filmul și unde începe realitatea. În timp ce filmam, el mergea prin localități, vorbea cu oameni, încerca să convingă autorități și ducea această luptă mult dincolo de cameră.

Iar astăzi totul capătă o dimensiune aproape ireală: filmul ajunge la TIFF exact în momentul în care Sergiu Voloc este încarcerat pentru o cauză din 2022. Dintr-odată, foarte multe lucruri care păreau absurde sau simbolice la începutul filmărilor încep să se prelungească în realitate. Și poate tocmai aici granița dintre documentar și ficțiune dispare complet.

 Personajul reușește să dărâme statui sau eșuează? Și dacă eșuează — filmul îl pune în ridicol sau îl onorează? Ce spune asta despre posibilitățile acțiunii individuale în fața unui trecut colectiv care nu vrea să moară?

Mi-ar plăcea ca publicul să descopere singur cât reușește și cât eșuează Voloc. Totul începe aproape absurd: un actor foarte talentat, care într-o cinematografie mică și slab finanțată ajunge să facă reclame și să promoveze un muzeu al lui Lenin ca să supraviețuiască.

Dar din această situație comică apare treptat ceva mult mai mare. Filmul urmărește nu doar lupta lui cu monumentele, ci și prețul pe care începe să-l plătească pentru această obsesie.

 Ai început cu Vasile Mămăligă — un om real, unul dintre primii negociatori moldoveni pe arena internațională. Ai continuat cu bunica ta și cu bomba lui Hrușciov. Acum, Lenin. Toate filmele tale sunt despre Moldova și despre putere — individuală sau statală, vie sau moartă. E un proiect deliberat sau devii conștient de el abia după ce îl termini?

Cred că am devenit conștient de asta abia după câteva filme. În toate există personaje care încearcă să se lupte cu ceva mult mai mare decât ele: propaganda, memoria sovietică, puterea politică sau propriile obsesii. În „Pionul lui Lenin”, această luptă ajunge la un actor care încearcă singur să schimbe relația unei țări cu propriile simboluri.

Iar Moldova este un loc foarte special pentru astfel de povești, pentru că aici trecutul încă apare foarte des în viața de zi cu zi, aproape ca un personaj. Poate de aceea multe situații din filmele mele par în același timp reale, absurde și greu de imaginat într-un scenariu clasic.