Istoria unei radicalizări – Apocalipsa americană din sânul familiei românești

Zilele acestea discutăm cu prietenii mei americani despre filmul lui Mungiu și am avut această senzație stranie - că trăim în lumi tare diferite: dar e o stare care ascunde o ruptură și tragedii profunde. Mi-am amintit de notițele mele pentru volumul în lucru legat de conflictul generațional prins de noi între epoci și migrații: Părinți și copii.

Poeta mea preferată m-a învățat că ”În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea”.

Veacul meu, fiara mea, cine ar putea / Să privească în pupilele tale ? zicea la început de secol XX - Osip Mandelştam.

---

Ne știm din copilărie: crescut și educați bine în rural de mici. Satul moldovenesc ca și cel românesc e profund conservator - nimic peiorativ: așa au rezistat ei milenii. Cu rigorile clasice. E o cale sigură.

Educația sovietică nu a schimbat mult din acest conservatorism ci pe alocuri l-a întărit și chiar agravat. De exemplu, fenomenul religios a devenit mai intens și mai consistent pentru cei ce-l practicau. Eram din familii protestante ceea ce făcea și mai acut sentimentul apartenenței la o lume foarte riguros construită cu valori exacte – aproape matematice.

Politicul era ceva ce aparținea unei lumi externe: voiam să dispară comunismul – atât. Și să avem o lume ca afară fără a avea minim habar ce înseamnă acel afară. Adică avem imagini vagi: să avem acces la muncă, mărfuri și libertate. Muncă aveam – ne lipseau mărfurile și libertatea. Așa percepeam.

90 ne-a aruncat pe toți în 101 direcții. 80% din prietenii mei de generație din comunitate sunt o mică parte în Europa, iar o mare parte în SUA.

Când eram mici și cântam imnuri religioase, avem unul pe care-l transformam puțin ironic:

Eu am locaşul dincolo-n mărire

În strălucirea ce n-o pot visa

Cândva acolo voi sfârşi alergarea,

Pe străzi de aur în slava Sa.

Ultimul rând noi îl schimbam și spuneam: Pe străzi de aur în America. Pastorul ne certa. Noi repetam poanta. Eram aproape ca în Crossroads-ul lui Jonathan Franzen cu care mă simt tare familiar: am fost colegi de Școală duminicală.

Prietenul a ajuns acolo: eu am refuzat nu știu de ce. Fiecare a avut propria vale a umbrei morții.

Peste 30 de ani. Cobor din avion – mă preia un copil de-al prietenului meu. Vorbește prost română – e deja american. E cam de vârsta când ne-am despărțit în aeroportul din Chișinău prin 90 – zbura prin Frankfurt în America. El a ales America eu am rămas aici.

În America are cinci copii. El și soția au trebuit să muncească mult, foarte mult. Construcții și tiruri.

- Mă urcam și plecam cu lunile – îmi vedeam copiii noaptea când dormeau. Într-o dimineață mi-am dat seama că sunt deja mari, vorbesc altă limbă și vor ceva ce eu nu mai înțeleg nimic.

Și au plecat definitiv - de fapt i-am pierdut definitiv.

Am mers la biserică, un pastor român de prin Bucovina – crescut în familie de penticostali prin Vicovu de Sus, copii de sat, 10 în familie, muncit mult. Ajuns și el aici în anii 90. Are 8 copii. Deja mari.

I-am ascultat predica atent și mi-am dat seama că oamenii aceștia trăiesc o mare tragedie – e ca un război civil în sânul familiei.

E ca în povestea mea din Izgoniții care începe cu istoria primului Război civil dintre Esau și Iacov – faimoșii frați gemeni.

„Două neamuri sînt în pîntecele tău şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pîntecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic.“ Geneza 25:23 /

„Iată ! Locuinţa ta va fi lipsită de grăsimea pămîntului şi de roua cerului de sus. Vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău, dar, cînd te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe gîtul tău !“ Geneza 27:39‑40

În predica lui mi-a prezentat o Americă sub ocupație, de niște unii pe care ei nu-i înțeleg și că ei de fapt se tem de țara în care trăiesc. Dar nu de America ci de niște forțe nevăzute care bântuie țara și le distruge nu doar țara ci mai ales comunitatea, familia, credința. Iar frica cea mai mare: copiii, adică viitorul.

- Noi avem tot ce ne trebuie dar ne-am pierdut copiii, îmi spune pastorul speriat. Comunismul era mic copil pe lângă ce trăim aici.

Meseria mea e să ascult oamenii și să încerc să-i înțeleg. Cunosc foarte bine mediul conservator religios – și poate și mai bine mediul numit progresist, în SUA și mai nou în Europa. Ambele îmi sunt familiare, le cunosc, le știu bazele ideologice - pe alocuri prea bine. Le privesc cu multă seriozitate. Le știu mai ales extremele bine.

Sunt foarte atent la genealogiile vieții oamenilor: de unde vin, din ce context, care sunt bazele educației lor, care este contextul în care trăiesc, bazele sociale etc. Înțeleg ruptura imensă culturală și socială: din satul din Moldova sau România aruncat în urbanul american de sfârșit de secol XX. Chiar dacă ai o comunitate în care stai, copiii tăi se vor integra în altă lume: nu-i poți ține în colivie. Iar lumea de dincolo de comunitate îi sperie teribil. Îi înțeleg.

Când fiica prietenului meu a anunțat că părăsește comunitatea și se mută în ceva scout ”progresist”, familia a intrat în panică. Apariția unui fiu care a trecut cu arme și bagaje în comunitatea LGBT a aruncat în aer comunitatea. Altul a trecut pe droguri – lucrurile deja scăpau de sub control.

Și prietenul meu și pastorul – care aveau impreuna un 13 copii – au mai rămas în comunitatea lor cu maxim 3. Pentru ei era o tragedie imensă: nu înțelegeau, nu puteau comunica , nu puteau accepta aceste mari schimbări în viața lor.

Eu sunt convins că dacă le propun un GULAG de 8 ani sau să plece pe front pe 3 ani ar alege mai ușor asta decât criza prin care trec: pierderea copiilor cum o percept ei e ceva tragic, greu de dus. O văd ca pe o tragedie mult mai mare. Dar ei nu mai pot face nimic. Trăiesc o neputință totală și o profundă frustrare, furie.

Reacția lor? Refugiu într-o închistare și mai mare, într-un discurs și mai radical și într-o închidere totală. Se simte multă furie și radicalizare.

Reacția din partea cealaltă e cam la fel mai ales că tinerii de felul lor sunt mult mai dispuși la radicalism. O negare totală. Furie, rușine, ură.

Rezultatul: două tabere imposibil de conciliat. Un război total.

Părinții sunt furioși pentru că și-au pierdut copiii – viitorul. Așa percep ei.

Copiii sunt rușinați de părinții lor și ascund un dispreț și chiar o ură latentă față de lumea din care vin.

Ambele părți vor ca lumea celuilalt să fie distrusă. Asta înseamnă ura care aduce moarte.

Nu am văzut de mult o societate mai ruptă, mai antagonizată și mai radicalizată. Mai ceva ca noi în 90.

Cine-i vinovat? Ce-i de făcut?

Am studiat ani de zile criza Imperiului Țarist, istoria relațiilor dintre generațiile de atunci și mai ales felul cum s-au radicalizat tinerii mileniali ai Imperiului. Am scris o carte pe tema asta – Izgoniții. Istora seamănă mult cu ce avem acum dar e într-un cu totul alt context, alți oameni, alte istorii. Legam mult valența dintre generații de transformările sociale, economice, culturale și politice.

Era vremea celor 1001 de religii.

Povestea începutului de secol XX al milenialilor Imperiului s-a terminat cu multe acte de terorism politic, cu multe revolte, cu revoluții, război și cu mult sânge: tinerii s-au dus în două direcții – radical de stânga, radical de dreapta. Totul s-a terminat într-un mare Război Civil European căci asta a fost secolul XX.

Târziu, după două războaie teribile, au găsit cale de conciliere. Care s-a cam terminat. Revenim la lunga cale a violenței - războiul civil.

Cine-i vinovat? Ce-i de făcut?

E tare greu de dat un răspuns simplu.

- Poate era mai bine să fi rămas? Dar venea America și lumea peste noi - căci am văzut ce e în satele noastre....

- Cel mai mult îmi pare rău că nu am stat cu ei când erau mici. Dar trebuia să muncesc măcar 13 ore pe zi, să le ofer tot. Le-am oferit dar i-am pierdut...

Pentru cineva care locuiau 3-4 generații într-o curte împărățind aceleași valori e greu să ducă o lume damnată la singurătate, în care nu mai poate vorbi cu fiul și fiica nu din cauza nevoilor ci a unor lucruri care nu se văd, pe care nu le înțeleg.

Nu e lipsă de pâine, de apă, nu e o boală – e ceva profund care-i separă definitiv. Ceva invizibil mai puternic decât orice abis sau zid. Nu doar că-i desparte ci îi pune în situație de război.

Părinții rămân cu o profundă vinovăție și rușine – copiii cu o profundă frustrare, ură și rușine ascunsă și greu de dus. Ambele părți urăsc lumea celuilalt și o vor distrusă.

Plutesc în derivă, nu mai pot comunica, nu se mai pot vedea. Și când cuvântul nu mai are nicio putere violența rezolvă totul: doar ea nu mai vorbește. Iar rostirea violenței este ultimul nostru dușman: moartea sensului.

Totul într-o singură generație.