Teologia eliberării

Tradusă și publicată încă de acum patru ani la Alexandria Publishing House, lucrarea deja clasică a lui Gustavo Gutiérrez, Teologia eliberării. Perspective - nu a suscitat, din câte am observat, un interes aparte. Cartea, apărută în 1971 la o editură peruană, a provocat de la bun început reacții diverse, dar și-a păstrat influența incontestabilă, chiar și la peste jumătate de secol de la apariție.

Teologia eliberării emerge în America Latină în contextul Conciliului Vatican II (1962-1965), când Biserica Catolică depune eforturi majore și vizibile pentru a se adapta la lumea modernă. Deși preia elemente teoretice și un mesaj social care poate aminti de marxism, cum ar fi asumarea conflictualității inerente a politicului sau necesitatea soluționării adecvate a problemei sărăciei - teologia eliberării se inspiră în primul rând din doctrina socială catolică, aceasta din urmă având o tradiție veche și bogată.

Deși ideile vehiculate de teologia eliberării încep să se estompeze în anii 1970-1980, fiind criticate acerb inclusiv, sau mai ales, în interiorul Bisericii Catolice, care nu dorea să fie asociată în niciun fel cu lumea comunistă în timpul Războiului Rece - noua doctrină religioasă sud-americană a inspirat mișcări similare în diferite părți ale lumii (în special nonoccidentale, evident) cum ar fi Palestina, India, Africa de Sud, Coreea de Sud sau Irlanda. Cauzele principale ale diminuării influenței teologiei eliberării - pentru că de un eșec nu poate fi în niciun caz vorba - sunt formulate fără echivoc de Gutiérrez în carte, chiar dacă oarecum avant la lettre deoarece, la momentul publicării acesteia, teologia eliberării se situa pe un traiect ascendent:

„S-a pariat pe ajutorul țărilor bogate față de popoarele sărace; s-a încercat chiar crearea unei anumite mistici în această privință. Încurajarea dezvoltării, intensă în America Latină în anii ´50, a deșteptat speranțe. Dar cum nu a fost tăiat răul de la rădăcină, au eșuat, dând naștere mai degrabă la confuzie și frustrare. Una din cauzele cele mai importante ale acestei situații ar trebui căutată în faptul că dezvoltarea, dintr-o perspectivă mai degrabă economică și modernizatoare, a fost în mod frecvent promovată de organismele internaționale în strânsă legătură cu grupurile și guvernele care țin în mână economia mondială. Se încerca realizarea schimbărilor promovate în cadrul formal și instituțional existent, fără ca acesta să fie pus la îndoială. În consecință, se evita cu mare grijă atacarea marilor interese economice internaționale și a aliaților lor naturali: grupurile naționale dominante. Mai rău, în multe cazuri aceste pretinse schimbări nu erau decât forme noi și ascunse de a crește dominația marilor grupuri economice” (p. 118).

Autorul insistă asupra necesității scoaterii creștinismului din sfera privată în care l-a împins modernitatea iluministă („deprivatizare”), respectiv conlucrarea cu aceasta din urmă în vederea recuperării unui mesaj universalist și implicit politic, de care catolicismul nu s-a dispensat de altfel niciodată cu adevărat, deși a căutat să-l escamoteze uneori conjunctural din numeroase și inteligibile motive.

Noul vector al universalismului catolic devine acum sărăcia. „Sărăcia este, pentru Biblie, o stare scandaloasă, care atentează la demnitatea persoanei și, în consecință, este contrară voinței lui Dumnezeu” (p. 522). Sigur, Gutiérrez nu contestă faptul că trebuie dat Cezarului ceea ce îi aparține, mizând pe o nouă relație a religiosului cu societatea, dar mesajul teologiei eliberării este clar unul politic, centrat pe un „socialism democratic” adaptabil de la caz la caz.

Deși papi ca Ioan Paul al II-lea sau sau Benedict al XVI-lea au criticat teologia eliberării ca nefiind compatibilă cu învățătura socială catolică și datorită asocierii mai mult sau mai puțin justificate cu marxismul, urmașii ai acestor papi, Francisc, de exemplu, sau actualul papă, Leon al XIV-lea - se inspiră masiv din teologia eliberării, argumentând în favoarea diminuării sărăciei, a protecției diverselor minorități, împotriva războiului și a precauției în ceea ce privește utilizarea inteligenței artificiale.

Comparativ cu ortodoxismul și protestantismul care se subordonează fără rest autorității politice seculare și pot împrumuta astfel trăsături naționaliste, xenofobe sau militarizate (primul), respectiv trăsături antreprenoriale prea ferm conturate (ultimul) - universalismul catolicist subzistă cât de cât, fapt care produce un anumit discernământ politic deloc neglijabil, în ciuda faptului că nici Biserica Catolică nu a fost ferită, de-a lungul existenței sale intimidant de lungi, de compromisuri rușinoase și chiar revoltătoare cu diferite mișcări, lideri politici sau state. Dimpotrivă chiar. Totuși, îmi pare că se redresează din punct de vedere etic mai bine decât ortodoxismul sau protestantismul - deși nu mă pricep la teologie politică și nu intenționez deci să intru pe un teren intelectual pe care nu îl stăpânesc, măcar în linii mari. Mă pricep în schimb la cărți bune, așa cum este și aceasta.