De ce cîștigă AfD. O radiografie a eșecului „democrației fortificate" germane

Ieri am prezentat poziția o explicație economică dinspre stânga a situației politice din Germania: Germania: secătuită de putere sau cauzele economice ale turnurii politice actuale

Azi dinspre dreapta pen tru a avea o imagine mai completă a ce se întâmplă: Sinteză extinsă după Christopher Caldwell, „Why the AfD Wins", First Things, 7 septembrie 2026

Christopher Caldwell, unul dintre cei mai atenți observatori americani ai Europei, publică în First Things o analiză amplă a fenomenului AfD, pornind de la alegerile din landul Sachsen-Anhalt din 6 septembrie 2026. Textul merită citit cu atenție și la noi, pentru că pune o întrebare incomodă: ce se întîmplă cînd un sistem construit special ca să blocheze extremismul ajunge să producă exact partidul pe care voia să-l împiedice?

„Cel mai periculos om al Germaniei"

Caldwell pornește de la o copertă. Cu trei săptămîni înainte de alegeri, Der Spiegel l-a pus pe prima pagină pe Ulrich Siegmund, candidatul principal al AfD în Sachsen-Anhalt, sub titlul „Cel mai periculos om al Germaniei". Or, notează Caldwell cu ironie, pericolul nu sare în ochi: Siegmund e tînăr, netestat, puțin excentric — a studiat aromachologia și marketingul, e pasionat de influența mirosurilor asupra comportamentului consumatorului și se plimbă pe motociclete est-germane de epocă. Ceea ce neliniștea de fapt revista era altceva: perspectiva ca un politician al „extremei drepte" să ajungă la putere în Germania — fie și doar la nivel de land — pentru prima dată de la Hitler încoace.

Democrația fortificată și „firewall"-ul

Ca să înțelegem miza, Caldwell reconstituie arhitectura constituțională germană, gîndită la sfîrșitul anilor '40, sub tutelă aliată, pentru a identifica și sufoca din fașă amenințările interne. E ceea ce se numește wehrhafte Demokratie — „democrația care se poate apăra", termen lansat în anii '30 de sociologul Karl Loewenstein.

Sistemul are mai multe etaje: pragul electoral de 5% (pe teoria că partidele mici sînt prin definiție „marginale" și nu trebuie lăsate să dospească); Oficiul Federal pentru Apărarea Constituției (Bundesamt für Verfassungsschutz), replicat în fiecare land, ai cărui ofițeri pot supraveghea contactele și asculta telefoanele membrilor partidelor considerate extremiste; posibilitatea ca, pe baza probelor adunate, un partid să fie clasificat astfel încît să devină pasibil de interzicere prin Curtea Constituțională. La toate acestea se adaugă un mecanism informal: „zidul de foc" (Brandmauer) — ostracizarea partizană prin care celelalte partide refuză orice cooperare cu partidul-paria. Caldwell subliniază: Germania nu e singura societate occidentală cu tabuuri împotriva ideilor disidente, dar e, de optzeci de ani, cea în care aceste tabuuri sînt cel mai puternic definite, aplicate și protejate de orice contestare.

Și aici vine paradoxul central al articolului: dacă AfD chiar este partidul extremist pe care îl sugerează Der Spiegel, atunci ceva a mers teribil de prost cu democrația fortificată. Pentru că AfD este acum, de departe, cel mai popular partid din țară: 28% intenție de vot la nivel național, față de 21% pentru CDU-ul cancelarului Friedrich Merz. În Sachsen-Anhalt, AfD era creditat cu 42–43%, un multiplu față de următorul clasat; era aproape de primul loc la Berlin și pe primul loc în Mecklenburg-Vorpommern. Tinerii, mai ales, nu mai simt nicio legătură cu Altparteien — „partidele vechi". Un detaliu grăitor: Sven Schülze, ministrul-președinte CDU care candida împotriva lui Siegmund, are 24.000 de urmăritori pe rețelele sociale. Siegmund are 1,7 milioane.

Cît de radical e, de fapt, AfD-ul din Est?

Caldwell nu ocolește probele: cel puțin patru membri proeminenți ai filialei din Sachsen-Anhalt, inclusiv un purtător de cuvînt al lui Siegmund, au participat la Heimattreue Deutsche Jugend, o organizație de tineret calificată drept neonazistă de Verfassungsschutz și dizolvată în 2009. Dar, remarcă el, 2009 e demult: Siegmund era adolescent pe atunci. Iar „cel mai periculos om al Germaniei" nici nu se născuse cînd a căzut Zidul Berlinului.

Dacă AfD a intrat în vizorul autorităților, argumentează Caldwell, nu e (sau nu e doar) ca un cuib de naziști revanșarzi care vor remilitarizarea țării, ci mai degrabă pentru contestarea unor elemente ale progresismului contemporan: Siegmund e pasionat de homeschooling și sceptic față de schimbările climatice. Filiala din Sachsen-Anhalt a fost clasificată „extremist de dreapta dovedit" pentru concepția sa etnică despre cetățenia germană. Partidul național a primit aceeași etichetă în 2025, cînd social-democrații controlau ministerul de interne — o decizie criticată ca partizană nu doar de AfD; în februarie, partidul a obținut în instanță suspendarea folosirii acestei clasificări pînă la soluționarea cauzei.

Concluzia intermediară a lui Caldwell: poate că problema nu e că democrația fortificată și-a pierdut eficacitatea, ci că și-a pierdut logica. Ea întinde o capcană celor care o mînuiesc. În Sachsen-Anhalt, „partidele vechi" nu pot bloca AfD decît conspirînd, de facto, cu un partid pe care mulți germani îl văd ca fiind și mai radical: Die Linke, descendentul partidului comunist est-german, tot mai concentrat pe furia anti-Israel. Așa s-a transformat alegerea dintr-un land într-un vot despre integritatea și viabilitatea întregului sistem politic.

Originile: euro, criza din 2008 și cazul Sarrazin

Caldwell reface apoi genealogia partidului. AfD s-a născut din presiunile acumulate după criza financiară din 2008–2009, care a declanșat criza euro. Ironia istoriei: economiștii din jurul lui Mitterrand crezuseră că Franța va cîștiga eliminînd marca germană; în realitate, euro a prins economiile îndatorate ale Europei într-o piață unică cu corporațiile mai eficiente ale Germaniei, fără posibilitatea devalorizărilor naționale care echilibrau odinioară balanțele comerciale.

Acum cincisprezece ani, Germania părea de neatins: o putere exportatoare construită în jurul industriei auto, cu un model de afaceri care avea nevoie doar de trei lucruri — energie rusească ieftină, forță de muncă central-europeană ieftină și cererea chineză în creștere exponențială pentru mașini și utilaje. Și totuși, exact atunci cînd totul mergea bine, alegătorii se înstrăinau de CDU și SPD, care au ajuns practic să fuzioneze în trei din cele patru coaliții prin care Merkel a condus Germania între 2005 și 2021. Oricum ai fi votat, la putere ajungeau aceleași partide.

Diagnosticul, spune Caldwell, l-a pus în 2010 Thilo Sarrazin, fost oficial de finanțe al Berlinului, social-democrat, în cartea Deutschland schafft sich ab („Germania se autodesființează"): Germania face investiții proaste, iar cea mai proastă dintre toate e migrația de masă, care acumulează pasive invizibile în sistemele de pensii, educație și sănătate. Cartea a stîrnit o furie intelectuală fără precedent — Caldwell o compară cu situația în care toate cărțile lui Charles Murray despre welfare, inteligență și inegalitate ar fi apărut deodată. SPD a pornit imediat procedura de excludere a lui Sarrazin; a durat unsprezece ani, confirmînd, notează Caldwell, exact teza lui Sarrazin: cea mai mare problemă a Germaniei era sistemul pe care și-l construise ca să nu vorbească despre problemele ei.

Sarrazin n-a avut niciodată vreo legătură cu AfD, dar ideea lui — că amenințările la adresa bunăstării Germaniei sînt acoperite de tabuuri — e cea care a chemat partidul la existență. Declanșatorul concret, în 2013, a fost aproape tehnocratic: perspectiva ca Germania să garanteze datoriile Greciei. Un grup de profesori de economie și oameni de afaceri din Frankfurt, convinși că Germania nu-și poate permite salvarea Greciei, au fondat AfD în principal pentru a susține acest argument. Primii lideri: antreprenoarea carismatică Frauke Petry, jurnalistul conservator Konrad Adam și Bernd Lucke, un macroeconomist stîngaci și amabil de la Hamburg. La primele alegeri naționale, AfD a ratat pragul de 5% la mustață — spre șocul establishmentului.

Caldwell inserează aici o scenă care a devenit, spune el, un simbol al ororii pentru activiștii AfD: în noaptea victoriei din 2013, Angela Merkel, traversînd scena, primește un stegulețul german, se uită la el cu vizibilă repulsie și se grăbește să-l facă dispărut la marginea scenei. Spre deosebire de Anglia sau Italia, ieșirea din UE n-a devenit niciodată o aspirație fundamentală a populismului german, nici măcar în AfD. Dar gestul Merkel a rămas ca o rană. Un nou tip de naționalism creștea.

2015: criza migrației și alegerea dintre putere și puritate

Urmează episodul decisiv. În 2015, Merkel deschide porțile — Wir schaffen das — pentru sute de mii de migranți din războiul sirian, cărora li se adaugă rapid migranți oportuniști din alte țări musulmane. Merkel se aștepta la vreo 800.000; nici azi nu se știe exact cîți au venit. Populația născută în străinătate a Germaniei a crescut de la 8,1 milioane în 2014 la 13,4 milioane în 2022. Momentul, notează Caldwell, era cît se poate de prost ales: anul 2015 începuse cu masacrul de la Charlie Hebdo și se încheia cu sutele de agresiuni sexuale din noaptea de Revelion de la Köln, comise majoritar de grupuri cu „background migrant", ca să folosim formula oficială.

În interiorul AfD, criza a forțat o alegere între două proiecte: Lucke vedea imigrația în primul rînd ca pe o problemă economică; Petry o vedea ca pe o amenințare la adresa țesutului social și susținea că un partid care își spune „alternativă" trebuie s-o atace frontal. Partidul i-a dat dreptate ei: în 2015 Petry l-a înlăturat pe Lucke, și de-atunci a început ascensiunea.

Caldwell adaugă o observație esențială pentru cititorul care vrea să înțeleagă Estul: criza migrației a avut o dimensiune specific est-germană. Estul se golea — orașul Bitterfeld din Sachsen-Anhalt își pierduse jumătate din populație. Tocmai în locuințele sociale goale ale acestor orașe, care nu cunoscuseră niciodată migrația de masă, au fost cazați sirienii și pakistanezii. Deja exista acolo mișcarea Pegida, cu marșurile ei anti-imigrație. AfD a trebuit să decidă cît de aproape se plasează de asemenea mișcări — și așa s-a născut percepția publică a „două AfD-uri": unul estic și unul vestic, unul radical și unul moderat, un AfD bun și un AfD rău. În realitate, spune Caldwell, un proiect intelectual se transforma peste noapte într-un partid de masă, iar preocuparea pentru suveranitatea monetară ceda locul preocupării pentru supraviețuirea națională.

Tabuurile memoriei: Höcke, Sieferle și ecosistemul intelectual

Proiectul AfD a intrat inevitabil în coliziune cu cele mai solemne tabuuri germane: cele privind felul în care germanii pot — sau dacă pot — să vorbească despre ei înșiși ca națiune. Merkel s-a încruntat la steag tocmai de aceea: în catehismul oficial, șovinismul e iresponsabil, iar anti-patriotismul e adevărata formă a patriotismului german.

Aici Caldwell face o incursiune în istoria CDU. Franz-Josef Strauss transformase arhiconservatorismul său într-o formă de moderație virtuoasă prin faimoasa formulă: la dreapta Uniunii nu poate exista nicio forță democratic legitimă. Pentru Strauss, asta însemna că CDU/CSU trebuie să fie cu adevărat conservatoare, pentru că nimeni altcineva nu-i putea reprezenta legitim pe conservatori. Merkel a înțeles dictonul exact pe dos: dacă orice rival de dreapta e ilegitim prin definiție, mutarea rațională, de teoria jocurilor, e deplasarea constantă a partidului spre stînga. Merkel a introdus căsătoria gay (votînd personal împotrivă), a scos din uz energia nucleară, a suspendat serviciul militar și a deschis granițele — adoptînd, în esență, programul adversarilor istorici ai propriului partid. Pentru conservatorii abandonați, conchide Caldwell, Merkel nu arată ca un lider bine intenționat care a făcut niște greșeli, ci ca cel mai cinic cancelar din istoria republicii.

Momentul-simbol al conflictului cu memoria oficială e discursul lui Björn Höcke de la Dresda, din 2017, în care acesta cerea o „reorientare" a felului în care Germania își amintește trecutul și numea Memorialul Evreilor Uciși din Europa, din centrul Berlinului, „un monument al rușinii". Caldwell tratează episodul cu nuanță: cineva născut în lumea anglofonă în anii '50 e șocat de discurs; dar pentru cineva născut în anii '90 în Germania de Est — ca Siegmund — despărțit de moștenirea sa culturală nu doar de Hitler, ci și de două generații de dictatură comunistă, nevoia de a se reconecta la ce e glorios în cultura germană poate părea disperată, iar ofensa lui Höcke doar o impolitețe. Höcke e un radical de dreapta și un provocator, admite Caldwell — dar e și un politician local, membru al Landtag-ului din Turingia, nu al Bundestagului. Iar faptul că o singură remarcă ambiguă dintr-un discurs vechi de nouă ani rămîne principala probă a acuzării spune ceva despre cît de rare sînt, de fapt, derapajele în partid.

Caldwell descrie apoi ecosistemul intelectual din jurul dreptei radicale germane: sociologul Rolf Peter Sieferle, mort în 2016, ale cărui cărți postume din 2017 — Das Migrationsproblem (întrebarea incomodă: e compatibilă migrația de masă cu un stat social dezvoltat?) și Finis Germania — au făcut scandal; editura Antaios din Sachsen-Anhalt, fondată de eseistul Götz Kubitschek, apropiat de Höcke, cu revista Sezession; revista Tumult, care se autodefinește ca publicație „pentru tulburarea consensului". Teza lui Sieferle: cultura germană a memoriei și penitenței de după război, admirabilă în sine, a devenit nepotrivită pentru o lume globalizată și periculoasă — din cauza ei, Germania n-a putut spune nu valului migrator din 2015; țara „trăiește moral peste posibilitățile ei". Finis Germania a urcat pînă pe locul 9 în topul lunar de nonficțiune — moment în care sponsorii topului i-au suspendat publicarea. Iar cititorii germani în căutare de diversitate ideologică au migrat spre presa elvețiană — Neue Zürcher Zeitung, Die Weltwoche — sau spre publicații noi ca Cicero și Tichys Einblick, care nu susțineau AfD, dar nici nu se alarmau de el. În alegerile din 2017, AfD n-a intrat doar în parlament: a luat 94 de mandate.

Bătăliile interne: Kalbitz, Flügel și radicalizarea paradoxală

O parte puțin discutată în presă, pe care Caldwell o reconstituie: luptele interne care au dat forma AfD-ului de azi. Succesorul lui Lucke, economistul Jörg Meuthen, a încercat să reducă influența aripii lui Höcke — organizația Der Flügel, condusă împreună cu activistul Pegida Andreas Kalbitz, mult mai adînc legat de rețelele extremiste (aceeași Heimattreue Deutsche Jugend). Kalbitz a fost exclus la limită, în 2020, nu pentru convingeri, ci pentru că își ascunsese afilierea la înscrierea în partid; Flügel a fost pus sub observație de stat și dizolvat de partid; Meuthen însuși a sfîrșit ca victimă colaterală a luptei și a plecat în 2022.

Caldwell extrage de aici două paradoxuri. Primul: supravegherea de către statul german a făcut AfD mai durabil — a întărit mîna pragmaticilor care avertizau că, oricît de satisfăcătoare ar fi dezbaterea ideologică liberă, un anumit decor trebuie respectat dacă mișcarea vrea să existe în continuare. Al doilea: eliminarea lui Kalbitz n-a diluat ideologia — Alice Weidel, colidera și cea mai bună oratoare a partidului (care fascinează publicul cu lesbianismul ei, chineza conversațională, cariera la Goldman Sachs și reședința elvețiană), fusese o adversară a lui Höcke, dar pînă la alegerile federale din 2025 cei doi s-au reconciliat. Iar pentru că supraviețuirea partidului depinde de principii privind respectarea diversității de opinie, AfD a devenit, vrînd-nevrînd, o formațiune conservatoare eclectică, tolerantă cu o gamă surprinzător de largă de puncte de vedere — ceea ce îi permite să adune o diversitate corespunzătoare de alegători.

Magnetismul acesta s-a văzut în criza COVID. Pandemia nu era o temă centrală pentru AfD, dar AfD a fost singurul partid care s-a opus vaccinării obligatorii. Regulile germane n-au fost nici cele mai draconice din Europa (distincția aparține Spaniei), nici cele mai eficiente (Suedia), dar au fost livrate și impuse, scrie Caldwell, cu o anumită sanctimonie teutonică. Cei care obiectau la lockdownuri erau numiți Corona-Leugner — „negaționiști", cuvînt împrumutat din discuțiile despre Holocaust: o opinie despre o chestiune sanitară era asimilată unei opinii care te descalifică definitiv din dezbaterea publică. Protestatarii, autointitulați Querdenker (cei care gîndesc în afara cadrului), hărțuiți de mainstream, au gravitat spre AfD — cu atît mai mult după 2021, cînd SPD a revenit la putere și l-a făcut ministru al sănătății pe nepopularul Karl Lauterbach.

Ucraina, energia și spectrul interzicerii

Invazia rusă din 2022 a răvășit politica germană. Scholz a anunțat în cîteva săptămîni un plan de reînarmare de 100 de miliarde de euro; Merz, ales în 2025, a mers mai departe: printr-o manevră considerată de mulți germani necinstită, a folosit parlamentul în funcție după alegeri pentru a scoate cheltuielile de apărare de sub regulile echilibrului bugetar, apoi a trecut 800 de miliarde pentru armament și infrastructură. Într-o țară istoric pacifistă, cu nevoi interne uriașe, acest efort va întîmpina aproape sigur rezistență politică — mai ales că, remarcă acid Caldwell, politicienii germani își justifică permanent cheltuielile asigurînd publicul că Putin vrea să invadeze diverse țări europene îndepărtate — de îndată ce va reuși să cucerească satele ucrainene primitive care țin Rusia în loc de patru ani.

Războiul a schimbat situația AfD pe două planuri. Economic: presiunea americană și explozia misterioasă a Nord Stream 2 au constrîns Germania să cumpere energie mai scumpă, mult LNG american; industria auto, depășită de China la vehicule electrice, se contractă dramatic, cu zeci de mii de locuri de muncă pierdute și efecte în lanț asupra industriilor-satelit; programul de înarmare al lui Merz e, în parte, un mod de a converti fabrici de mașini în fabrici de arme. AfD propune altceva: revizuirea totală a politicii energetice. Germania are acum cea mai scumpă energie din Europa, iar AfD e singurul partid care promite răsturnarea completă a ieșirii din nuclear începute sub Merkel — ceea ce îi permite să pună prețurile mari pe seama Verzilor și a social- și creștin-democraților care i-au imitat.

Al doilea plan e mai sumbru: mulți în AfD văd în războiul din Ucraina o potențială pîrghie pentru interzicerea partidului. Tino Chrupalla, zugrav din Saxonia, colider alături de Weidel, a adoptat o poziție decis neutră față de război — „Mie nu mi-a făcut nimic", a spus el despre Putin —, poziție care rezonează cu marele electorat pacifist german. Dar pentru partidele vechi, orice atitudine de nebeligeranță sau de scepticism față de motivele occidentale înseamnă „influență rusească" — la fel cum politicienii americani erau obsedați de „Russian collusion" acum un deceniu. Caldwell punctează absurdul: dat fiind rolul Rusiei în zdrobirea naționalismului german în ultimul secol, e greu de susținut logic că AfD e simultan pro-rus și naționalist german. Dar toate celelalte partide o fac. Un grup din CDU condus de Roderich Kiesewetter adună probe pentru interzicere; o vizită a unei delegații AfD la Moscova a fost calificată „trădare" de secretarul general al CSU; o ligă pentru drepturile omului afiliată Verzilor a publicat în iunie un rechizitoriu de trei mii de pagini pentru interzicere, care invocă de la feminism la COVID și explică senin că multe mesaje ale partidului pot fi înțelese doar „citind printre rînduri".

Între timp, noul colider al Die Linke, Luigi Pantisano, declara că nu vede nicio diferență între CDU, care duce politici fasciste, și AfD, care sînt fasciști pur și simplu — deși, observă Caldwell, Die Linke e cu siguranță mai radicală decît AfD în chestiuni ca relația cu Israelul, iar consilierul de investiții al cancelarului, Martin Blessing, recunoștea că investitorii cu care vorbește se tem mai mult de exproprierile promovate de Stînga (planul de expropriere a marilor proprietari imobiliari din Berlin — aprobat, altfel, de o majoritate a berlinezilor într-un referendum consultativ în 2021) decît de AfD.

Prea tîrziu pentru interzicere

Concluzia lui Caldwell e tăioasă. Nicio victorie AfD în Sachsen-Anhalt nu va fi suficient de mare ca să garanteze o guvernare lină: landul e într-o situație financiară disperată, birocrația controlată de partidele vechi va ridica obstacole, iar micile violări de protocol au devenit norma (la Berlin, SPD a refuzat, cu binecuvîntarea Curții Constituționale, să cedeze AfD-ului sala a doua ca mărime din Reichstag, deși AfD o depășește acum cu 32 de mandate).

Dar interzicerea? E prea tîrziu, spune Caldwell. Partidul e prea mare — două voturi din cinci în Sachsen-Anhalt. Există de prea mult timp fără să fi produs vreo pagubă sistemului politic. Meinungskorridor-ul — termenul german pentru culoarul opiniilor acceptabile — s-a lărgit prea mult. Iar evenimentele care au dat naștere acestor restricții ale libertății de expresie și asociere, oricît de unic de oribile, sînt prea departe în trecut: în campania din Sachsen-Anhalt, acuzațiile de fascism au fost aruncate asupra unui candidat care nu doar că nu se născuse cînd naziștii erau la putere, dar nu se născuse nici măcar la căderea Zidului Berlinului, aproape o jumătate de secol mai tîrziu.

Fără o legătură emoțională directă cu zilele ei cele mai negre, conchide Caldwell, versiunea germană a democrației — în care anumite partide sînt constituțional îndreptățite să ceară unei curți interzicerea altora — a devenit prea bizară ca să mai poată fi menținută. Ultimul cuvînt îl are Harald Martenstein, editorialist conservator la Welt și nicidecum un susținător AfD, care, într-o dezbatere de la Hamburg despre interzicerea partidului, și-a șocat publicul majoritar progresist întorcînd întrebarea împotriva lui: știți bine că nu încercați să preveniți al Patrulea Reich, ci doar să vă eliminați concurența politică. Ar fi o joacă de copii să țineți AfD jos — n-ar trebui decît să vă apucați să rezolvați cîteva dintre problemele care sînt probleme reale.

Sursa: Christopher Caldwell, „Why the AfD Wins", First Things, 7 septembrie 2026.