Ce rămâne din viață? Obiectele memoriei, obiectele sensului

”Mama se pregătește să moară”, noul volum semnat de Vasile Ernu, intră în librării. Publicăm un fragment.

Ce rămâne din viață? Obiectele memoriei, obiectele sensului

Ce rămâne din viață?

Obiectele memoriei, obiectele sensului

(fragment)

Obiect de memorie: fotografie veche încadrată

Mama, înainte să moară, mi‑a spus să‑mi aleg câteva lucruri din ce adunase ea cu tata. A fost lucidă până în clipa morții. Ai mei au fost oameni simpli care au muncit și trăit din salariu — din muncă avere nu se face. Și nici nu e nevoie — ce să faci cu ea? Sicriul e foarte mic, nu duci multe cu tine. În rest, știm: munca e pentru a‑ți câștiga decent pâinea și traiul. Așa e de mii de ani. Așa va fi mereu.

Sunt împotriva transferului prin moștenire a averilor: averile ar trebui transferate printr‑un sistem de impozitare de minimum 70%, preferabil spre 90%. Dacă vrei să sal­vezi omul, nu averea. Averea trebuie să fie ceea ce ești, nu ceea ce ai. Mă rog, nu asta e povestea.

Mama mi‑a dat întâietate în a alege din ce a chivernisit ea — binecuvântarea mezinului. După ce m‑am tot uitat eu prin lucruri, mi‑am dat seama că cel mai mult îmi do­resc lucruri care efectiv nu mai au nicio utilitate în viața mea actuală. Fără valoare materială sau cu una minimă. Sunt lucruri cu care nu am ce face — dar îmi sunt cele mai dragi. Sunt legate de amintire, de sensul vieții noastre trăite împreună. Obiecte care seamănă cu părinții mei, îmi vorbesc precum ei.

Mi‑am luat samovarul — cel mai vechi obiect al fa­miliei: e de pe vremea țarului, a văzut și Primul Război Mondial, a văzut foamete, a văzut alt război, a văzut toate grozăviile și bucuriile. A văzut tot, e ca un martor mut. E puțin bușit: urmele timpului au rămas pe el bine marcate. A trecut tot secolul XX demn, slujindu‑și familia. E un soi de mic monument care a sculptat în timp dârzenia de a rezista teribilului secol XX.

Mi‑am mai luat abacul tatălui — un instrument pe care tata‑l are de când a intrat în câmpul muncii. Un obiect cu cadrul de lemn, cu osii de metal, peste care trec bile de lemn — cu ele se fac socotelile. Un instrument antic de calcul — cel mai sigur instrument de calcul inventat de omenire. Deloc simplu de manevrat. Cu acest instrument tata și‑a câștigat pâinea: ne‑a hrănit, ne‑a îmbrăcat, ne‑a școlit pe toți cei cinci copii. Sunetul abacului este sunetul muncii — când el tocănea însemna că tata lucra.

Mi‑am mai luat un mic covor cu care nu știu ce să fac. La noi era pe perete: așa‑i în Est — „persanul“ e pe perete. A fost covorul copilăriei. De când m‑am născut mi‑l amin­tesc: mă uitam la el cu orele, ca la cinema. De fiecare dată descopeream alte figuri, imagini. Erau acolo niște cireșe — când eram mic le număram. Acest covor e una dintre cele mai puternice imagini, îmi este cumva foarte intim. Mă leagă de începuturile vieții, care nu seamănă deloc cu apu­sul ei. Începuturile sunt luminoase, pline de speranță, de energie. Sfârșitul e mai mereu în amurg, lipsit de vlagă, de speranță — Soarele apune dureros de repede și mult prea devreme. Și am mai luat fizgarmonica — sunetul familiei. Este un obiect vechi, de la sfârșitul secolului al XIX‑lea, ajuns la noi în perioada stalinistă de la o familie de evrei din Odessa. La el a învățat tata să cânte și așa au ajuns să cânte copiii, nepoțeii și strănepoții. Este obiectul în jurul căruia ne strângeam laolaltă și cântam duminica. După biserică și masa de prânz, se cânta: nu era voie să lipsești. Acest obiect straniu — un soi de orgă mecanică care scoate sunete pe bază de aer, când apeși cu tălpile pe pedală — dădea tonul. Nimic nu unifică mai armonios orice formă de diversitate decât muzica de grup. Nici cu ea nu știu exact ce să fac. Dar am ales‑o.

De ce le‑am ales? Probabil că ele îmi sunt cele mai dragi. Pentru că e multă memorie în spate și noi ne temem de uitare. Sau poate pentru că ele sunt singurele lucruri care‑mi mai oferă ideea de sens, de semnificație a ceea ce contează cu adevărat. Nu atât obiectele în sine, cât ceea ce ele semnifică și reprezintă.

Ce rămâne din viață? Averea nu înseamnă nimic. Acumularea de avere este umanitatea întoarsă pe dos. Obiectele devin valoroase doar când capătă semnificație, sens și memorie. Adică atunci când rămân în tine. Restul e cenușă și uitare. Aceste obiecte sunt ca un soi de pietre de amintire a ceea ce contează. Straniu, dar cumva ele joacă rolul părinților și după moartea lor, doar dacă are cine să le înțeleagă și asculte.


M‑am uitat în cartea de telefoane a mamei.

Oameni şi numere de telefon scrise şi adunate în cei aproape 90 de ani ai ei. Cum are o familie extinsă foarte mare, iar ea şi tata şi‑au creat o rețea imensă de prieteni, în cartea aceea de telefoane găseşti totul: de la Vladivostok la Lisabona, până în Louisiana sau Texas. Ştiți ce am ob­servat? Modificări stranii în numerele de telefon. Toți cei notați prin anii 1950, 1960, 1970, 1980 şi chiar 1990 au acelaşi număr de telefon. Foarte rar apar modificări, uneori se schimbă prefixele oraşelor şi țărilor. Numărul telefonului însă e acelaşi. Asta spune că sunt schimbări tehnice, nu ale locului şi numărului. Ce spune asta? Există un anumit tip de continuitate şi stabilitate într‑un registru mai larg. Cu cât înaintezi spre ultimele numere notate, apar tot mai multe modificări, ştersături, schimbări de număr la persoana în ca­uză. Numai la mine sunt cel puțin zece modificări de număr de telefon: Chişinău 1, Chişinău 2, trei numere de Iaşi, trei de Cluj, alte câteva de Bucureşti, fixe, mobile — sunt notate și tot soiul de adrese pe unde am stat.

Apropo de telefon mobil versus fix, mama crede în telefon fix, nu mobil. I se pare că au ceva nesigur aceste telefoane mobile. Telefonul e legat de casă, de familie, nu de persoană. Spre deosebire de nepotul ei, care nu înțelege de ce trebuie să stai locului când vorbeşti la telefonul cu fir al bunicii (habar nu are cum se sună de pe el, că e cu roată), ea mereu se opreşte când vorbeşte, chiar şi la mobil. Vorbitul la telefon e pentru ea ceva fix, static, stabil.

Practic, ultimele generații din cartea ei de telefoane arată ca un Babel: notat, şters, notat, iar şters şi tot aşa. Numerele se schimbă cu o viteză nebună şi, odată cu ele, şi oraşele, țările etc. Sau invers? Asta spune multe despre ce s‑a întâmplat cu copiii, nepoții şi strănepoții ei, despre viața lor agitată, fragilă, precară, veşnic în schimbare, în continuă „inflație“, flexibilă până la disperare. Viața ca un număr de telefon: scrisă, ştearsă, scrisă, ştearsă, scrisă, ştearsă şi iar rescrisă, la fiecare câțiva ani, până la depresie şi dizolvare. Devii un număr de telefon care nu mai contează: se poate şterge şi rescrie oricând. Iar magicele noastre agende elec­tronice se pierd o dată la câțiva ani, pentru că aşa sunt şi relațiile noastre acum: o agendă temporară. Suntem trecuți acolo nu pentru a rămâne, ci pentru a fi pierduți.

Noroc că cineva îşi mai notează pe hârtie, pe un alt fel de memorie, şi se opreşte când trebuie să stea de vorbă cu tine. Cineva nu aleargă. Noroc de cartea de telefoane a mamei, care nu se șterge și nu se pierde uşor. Pentru că vine dintr‑un timp în care oamenii şi relațiile mai contau.

--

Afisul lansării cărții «Hamlet prin prisma IoT oului» de Vasile Ernu

Lansarea

Editura Trei și Ceai la Vlaicu (str.Aurel Vlaicu nr.37) vă invită joi, 24 septembrie, ora 19:00, la întâlnirea cu Vasile Ernu și cel mai recent volum al său, „Mama se pregătește să moară”.
Invitați: Maia Morgenstern și Fatma Yilmaz. Alături ne vor fi și prietenii de la Casa del Pan (degustare de pâine) și True Wines. Seara se va încheia cu o sesiune de autografe.
Mama se pregătește să moară de Vasile Ernu, a apărut la Editura Trei, 2026.