”Bătrânețea poate fi senină, dar statistic e mai adesea nedreaptă, umilitoare, pentru că nu îmbătrânim uniform.” I Interviu cu Bogdan Crețu

Interviu cu Bogdan Crețu: scriitor și critic literar

Bogdan CREȚU (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. A fost redactor-șef al revistei Timpul. Membru PEN România. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediția a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române). A contribuit cu numeroase studii la volume academice din țară și din străinătate, a editat, a îngrijit și a prefațat multiple antologii. La Editura Polirom a mai publicat romanele Cornul inorogului (2021) și Nichita. Poetul ca și soldatul (2022, tradus în sârbă). Romanul Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023, 2026) a obținut Premiul PEN România, ediția 2024, și s-a aflat pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2025.

Ultimul său roman: şi fumul se ridica la cer, editura Polirom 2026

Dragă Bogdan,

Ștefan Zlot își rulează țigările din paginile Bibliei pe care a purtat-o prin război și prizonierat: „Azi s-a nimerit să fumezi din Psalmi. […] Dumnezeu e-n tine, îl sufli afară pe Dumnezeu. Te uiți cum fumul se ridică la cer.” Scena asta nu-ți iese ușor din cap. E o blasfemie și o rugăciune în același timp. De unde vine gestul? L-ai inventat, l-ai auzit, sau e o poveste din familia ta?

Am fost mult timp fumător nu înrăit, de vreme ce m-am lăsat, dar consecvent. Când eram student, mi s-a mai întâmplat să culeg, alături de un prieten mai matur pe care voiam să-l impresionez, chiștoace din cămin; recuperam tutunul nears și ne rulam niște țigări în hârtie de ziar, pe care le numeam „penale”. Erau înecăcioase. N-o făceam pentru că n-am fi avut de unde să găsim niște țigări, ci mai mult pentru aura lumpen-romantică a gestului. Să rupem vreo Biblie pentru asta nu ne-ar fi trecut prin cap.

Am fost întrebat: nu mi se pare că e o blasfemie? O fi, dar nu-i a mea, e a personajelor din carte, care nu-mi mai aparțin cu totul, că m-a dus mintea și le-am înzestrat cu liber arbitru. Eu unul aș avea o strângere de inimă să fac așa ceva: nu sunt un creștin practicant, pentru mine Biblia e mai mult cultură decât sursă a verificării credinței, dar tot e greu să te pui împotriva educației. Nu, nu am astfel de istorii în familie.

De fapt, întregul roman a pornit de la scena asta, pe care-am plimbat-o ritualic prin toată cartea. Ideea a venit din senin: eram la târgul de carte de la Belgrad și o prietenă traducătoare mi-a spus, când am trecut pe lângă un stand cu volume somptuoase, religioase, că părinții ei aveau multe biblii acasă. Erau filologi? am întrebat. Nu. Credincioși? Nu prea. Și atunci?  Aaa, păi în timpul războiului nu se prea găsea mai nimic și ei cultivau tutun undeva, la țară și nu puteau să fumeze la nesfârșit în hârtie de ziar și și-au dat seama că, rulată în foița fină de Biblie, mahorca devine acceptabilă. Mi s-a înfipt în cap povestea. Și vreo doi ani m-am tot gândit cum să fac eu un personaj în viața căruia o asemenea scenă să pară plauzibilă: aveam o Biblie vandalizată și mai ales aveam războiul.

Și totul a izbucnit în mine în decembrie 2024, după anularea turului doi. Am scris febril, sub nevroza aia politică. Sigur din cauza asta cartea s-a dus în direcția pe care o știi: ororile din trecut care izbucnesc și-n prezent pentru că n-au fost asumate. Pentru asta a trebuit să-mi imaginez viața unei întregi familii.

Ai scris cărți de critică, bestiarul lui Cantemir, cartea despre Nichita. Ai citit literatura altora cu instrumente foarte precise. Apoi ai trecut la roman. Ce nu-ți putea da critica și îți dă romanul? Și invers: ce te încurcă criticul din tine cînd scrii proză?

Eu nu am devenit critic literar pentru că am eșuat ca scriitor. Nu. Visul meu ăsta a fost: să comentez cărți, să scriu despre literatură, adică despre ce mă pasiona și mă pasionează cel mai mult. Punct ochit, punct lovit. Aș putea s-o aduc din condei și să spun că la vârsta aia mă simțeam nepregătit pentru viață, era mai la îndemână să scriu despre viața filtrată prin literatură.

Dar aș fi fals. Critica mi-a dat și-mi mai dă foarte multe. În primul rând, e o altă fațetă a meseriei mele fundamentale de profesor. Nu s-ar lega una fără alta. În al doilea rând, critica te construiește ca om atent la nuanțe și-ți dă un simț al onestității față de tine și față de ceilalți. Te obligă să-ți asumi unele idei, să reacționezi la lectură împotriva unor simpatii sau antipatii personale față de autori și tot așa. Câtă vreme literatura a purtat și a formulat memorabil marile narațiuni comunitare (identitatea națională, proiectul politic al Unirii, în secolul al XIX-lea și-n prima parte a secolului XX), și critica literară a ocupat un loc central. Marile scenarii despre direcția civilizației românești au fost formulate de critici literari precum Maiorescu, Dobrogeanu Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu sau Călinescu.

În plin comunism, critica literară a făcut un joc intens politic, citind estetic o literatură care se voia confiscată de stat. Astăzi, când literatura în ansamblu a devenit un discurs marginal, care nu mai reverberează la nivel de mari comunități, ci de micro-comunități (așa-mi explic apariția salvatoare a cluburilor de lectură), și critica literară s-a mutat în mediul academic, a adoptat o convenție cvasi-științifică și se adresează specialiștilor.

Eu rămân ce-am fost: critic literar. Dar am simțit că tipul ăsta de scris nu-mi mai cuprinde întreaga voce. Și că nu mă mai exprimă până la capăt. Și de la niște eboșe pe care nu le-am luat în serios, am ajuns la primul meu roman, Cornul inorogului, care are pentru mine rolul de-a mă fi învățat să scriu proză. Când paginile s-au adunat, la îndemnul unor prieteni în exigența cărora credeam, dar, lucru esențial pentru mine la fiecare carte, după ce-am trecut testul exigent și onest al soției mele, mi-am zis că un scriitor nu e numai cel care scrie, ci și cel care-și asumă ce-a scris. Și așa a trebuit să trăiesc o vreme cu o jenă uriașă, aia de-a poza în romancier. Cărțile următoare au venit de la sine. Niciodată nu m-am simțit mai liber decât scriind ficțiune. Și nu, criticul nu m-a ajutat deloc. De încurcat, m-a încurcat: rămâne în scrisul meu o nevoie analitică, pe care de regulă o pun în spinarea personajelor. Unora le place, altora nu. Mie mi se potrivește.

Revenim la roman. Paul Zlot e profesor pensionar, critic literar, retras la țară în comunism ca să fie lăsat în pace. Mărturisesc că prima tentație a fost să-l citesc ca pe un autoportret, dar poate e o capcană. Cît din tine a intrat în Paul? Și ce ai pus în el ca să nu-ți semene?

În Paul m-am caricaturizat. Și am făcut-o cu plăcere. Nu e o posibilă versiune de senectute a mea. Unele lucruri nu-mi plac la el: e ticăit, meticulos, e laș, dar altele mi le-aș dori: împăcarea cu sine, mai bine zis cu propria mediocritate. Eu am avut norocul să nu trăiesc strivit sub umbra unui tată abuziv sau absent, deși îmi dau seama că tema tatălui e-n toate cărțile mele de ficțiune, mai puțin în cea despre Nichita.

Dar marele noroc al lui Paul se numește Irina. Și forma lui supremă de inteligență este că a știut să răspundă iubirii ei. Mie mi se pare un om împlinit. Uneori i-am împrumutat niște obiecte din biroul meu, alteori am proiectat în el unele temeri, de ce să nu recunosc? Teama de a aluneca la un moment dat în irelevanță cred că o avem cu toții. Sau măcar cei care avem sau am avut parte de o oarecare recunoaștere publică, atâta câtă a fost. Bunicii mei nu aveau angoasa asta. Dar pentru un intelectual cred că e dureros să alunece în uitare încă din timpul vieții.

Fac studii despre asta. Bătrânețea poate fi senină, dar statistic e mai adesea nedreaptă, umilitoare, pentru că nu îmbătrânim uniform. În cazul unora cedează mai întâi spiritul, se tocește curiozitatea, se pierde bucuria de a fi cu ceilalți, de a trăi; la alții slăbește trupul și asta e tot o dramă, oricum am da-o. Puțini vom avea puterea de a fi senini în fața acestui spectacol trist. Cam asta e Paul: o sumă din fricile mele.

Maculatorul bunicului e scris integral la „tu”. După prizonierat, omul nu-și mai poate spune „eu”: „tu ești, el, ea este, dar eu niciodată nu sînt. Pentru că am fost.” Cum ai ajuns la soluția asta? Ai știut-o de la început sau ți-a impus-o textul pe parcurs?

Nu, n-am știut-o de la bun început. Am scris cele patru partituri pe rând, abia la final le-am montat. Jurnalul lui Ștefan Zlot l-am scris ultimul, după ce-l făcusem să atârne ca un candelabru deasupra tuturor. Paranteză: când eram student, mă duceam într-o biserică veche din Iași mai pe la mijlocul săptămânii, când nu era nimeni. Mă îmbibam cu liniștea aia, îmi lăsam gândurile să fermenteze-n legea lor. Și uneori mă duceam și mă așezam sub candelabrul mare, care atârnă din clopotniță. Și priveam țintă spre el.

Și mă sfidam, ia să vedem, ai curaj să-ți duci gândurile până la capăt? Nu te temi că o să cadă candelabrul ăsta peste tine și-o să te facă terci? Exact așa mi l-am imaginat pe bătrânul care a fost în trupele de ocupație de la Odessa și apoi în prizonierat. Ca pe o prezență masivă, amenințătoare, spre care poți să nu privești, dar a cărui greutate o simți permanent. Închis paranteza. Aveam nevoie de un document fictiv pe care-l voiam cât mai direct, cât mai frust. Omul ăla ura să scrie și asta trebuia să se vadă. Am scris primele fragmente la persoana întâi.

Dar persoana întâi e înșelătoare, e ticăloasă, face pace atunci când nu e cazul, îmblânzește întâmplările, le dă o formă acceptabilă, o legitimare. Oamenii se confesează ca să se justifice, nu ca să se jupoaie de vii în for. Din cauza asta mi-am dat seama că nu funcționează eul vărsat direct pe pagină. Și așa am ajuns la persoana a doua. Nu-i nimic nou, s-a tot făcut. Dar după ce am făcut schimbarea, totul a curs de la sine. Aveam nevoie de o voce plauzibilă și așa cred că am găsit-o.

Bunicul scrie ca să uite, nu ca să-și amintească. Taie pagini întregi, și exact acolo sînt lucrurile cele mai grele. Spune la un moment dat: „Lucrurile astea nu trebuie povestite, pentru că așa le fixezi.” Cum scrii o tăcere? Și cum ieși tu, ca scriitor, din dilema lui: dacă povestești, fixezi răul, iar dacă taci, îl transmiți mai departe, nespus?

Da, l-am pus să taie ce era mai dureros. La final, înnegrește cu totul unele pasaje. Și acolo n-am trișat eu chiar am scris și am selectat un fond negru. Scopul era întâi să-și taie întregul jurnal, apoi să-l distrugă. Norocul meu că a murit subit și n-a mai apucat, dar sunt semne-n carte că se apucase de treabă. Da, aici e o dilemă. Nu doar notele fac muzica, ci și pauzele dintre ele. Nu doar cuvintele fac literatura, nu doar ceea ce se spune, ci și ceea ce nu se spune. Eu aici mai am de învățat, creierul meu e tiranic, vrea să defrișeze totul. Nu-i nimic, când am să mă fac mare, am să-nvăț și arta brevilocvenței. Tăcerile se cer umplute cu gesturi. Schimbi privirea, încredințezi povestirea altei instanțe – sunt niște trucuri care vin mai mult instinctiv decât calculat.

Romanul reconstituie discursul antisemit al anilor '40, Odesa, Cotul Donului, lagărele din Siberia și înființarea diviziei „Tudor Vladimirescu”. Eu am crescut de cealaltă parte a Prutului, iar fiecare dintre numele astea are pentru mine o altă poveste. Cum te-ai documentat? Arhive, memorii, mărturii din familie? Există un jurnal real în spatele maculatorului?

Poveștile trebuie spuse din cât mai multe unghiuri, sunt convins de asta. Literatura e o mare poveste care adună de peste tot și metabolizează o narațiune care nu mai seamănă cu trecutul, dar nici nu-l falsifică. De-asta e bine să combinăm prin literatură toate experiențele noastre, doar așa ele se pot întâlni și completa. Cred că există o responsabilitate a reprezentării în cazul unor ficțiuni cu fundal istoric. Pe mine mă fascinează istoriile minuscule și felul în care viețile micilor oameni simt apăsarea politicului, care, vorba lui Napoleon către Goethe, a luat locul destinului din tragediile antice.

Da, m-am documentat cât am putut de serios. Și am putut, că sunt istoric literar. Am citit tratate de istorie, am citit memorii. Multe nu mi-au plăcut, cele scrise de militari, mai ales, pentru că eroizează totul și văd binele doar într-o parte. Cel mai mult m-au ajutat culegerile de istorie orală: sub urgența relatării directe, se iscă o spontaneitate care e mai onestă decât scrisul, care e mult mai elaborat și îți acordă timp pentru selecție, pentru reevaluări. Multe amănunte au venit din aceste povești înregistrate ale unor foști veterani: cei mai mulși oameni simpli, fără doxă. În rest, și imaginația e un instrument extraordinar de recreere a trecutului. Nu, n-am avut un jurnal-model. Am lăsat vocea personajului să rostească doar ce i se potrivea.

În Mai puțin decît dragostea, copiii plăteau pentru tații lor din comunism. Aici plătesc pentru bunicul din războiul de la Est. Dar apare ceva nou. Paul se simte vinovat că i-a dat lui Iancu caietul de notițe, deci vina lui e că a transmis povestea. Nu e asta, în fond, și vina noastră, a celor care scriem? Cel care duce povestea mai departe e și cel care o face să contamineze?

Mai mult prin voința personajelor decât calculat, a ieșit o carte despre memoria fracturată, despre golurile de memorie – la nivel familial dar, aș zice eu, și comunitar. Nu suntem doar suma experiențelor proprii, a alegerilor sau a greșelilor proprii, tragem după noi, de cele mai multe ori inconștient, și tot ce s-a adunat în viețile părinților, bunicilor. Eu unul cred că vina nu e a celui care dă povestea mai departe, ci mai degrabă a celui care o ascunde sub preș, mai ales dacă ea este una odioasă. Știu că există acum o tendință de a epura din arta la care sunt expuși copiii tot ce i-ar putea scoate din feeria clopotului de sticlă sub care avem tendința să-i creștem.

Am întâlnit destule cazuri în care părinții erau revoltați că în cutare carte personajul vorbește mai pe șleau sau că romanul are un final trist și nu e bine pentru odrasle. Dar e mult cabotinism în astfel de atitudini: o dată pentru că literatura nu e o sursă de  texte motivaționale, ea trebuie să și intrige, să te confrunte cu situații care să te facă să-ți pui întrebări, să reacționezi nu numai afectiv, că asta e cel mai la îndemână, ci și etic.

Dar, mai ales, pentru că oricum adolescenții consumă enorm de mult dark net și rețele de socializare cu un conținut adesea mizerabil. Or, câtă vreme nu avem control asupra acestor zone care îi formează poate mai mult decât școala și familia, e o prostie să dăm vina pe literatură. Cine citește Hamlet nu va învăța să-și ucidă tatăl, să fim liniștiți. Așa că poveștile trebuie transmise, prin literatură inclusiv.

Nepoții duc aceeași moștenire în două feluri opuse. Iancu fuge spre pericol, ca reporter de război. Diana renunță la pictură și ține în picioare aparența unei familii fericite. Văd aici și o diferență de abordare, între bărbatul care se aruncă în istorie și femeia care duce povara acasă. Mă înșel? Și de ce revine numele Diana în cărțile tale?

N-a fost calculat. Dar nu e nici fals, pentru că, în mare, astea sunt rolurile sociale care au dominat și cred că încă domină lumea noastră. Greșesc? Ce știu e că am vrut ca, prin intermediul unei familii, să plimb o lentilă prin epoci diferite, să văd lumea din diferite perspective, să îmi pun personajele să răspundă unor dileme de tip etic, dar și sentimental, similare, dar diferite tocmai prin contextul politic și cultural care apasă asupra vieții fiecăruia. Idei îndelung disputate, care stârnesc și azi tensiuni ideologice, dar de neepuizat epic, precum familia, iubirea, sexualitatea, credința, compromisul alcătuiesc, în fond, micile vieți ale unor oameni care rostogolesc mai departe, poate fără să știe, o poveste moștenită. Și sigur că am avut nevoie de maturi, de adolescenți, de bărbați și de femei, de părinți și de copii. M-am amuzat să mă folosesc de unele personaje pentru a capta prin ochii lor Constanța adolescenței mele, de pildă.

Diana? Da, ai dreptate, în trei dintre romanele mele există câte o Diana și e artistă. Culmea, mai are și un semn distinctiv, plasat suficient de discret ca să nu fie nevoie să figureze în pașaport. Las cititorii să-l caute în fiecare carte. De ce n-oi fi schimbat numele? Din lene? E același tip de personaj, montat în scenarii distincte.

Ai comentat la radio Istoria orbilor a Alinei și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, o carte despre România în război, 1940–1945. Istoricii au documentat de mult Holocaustul din Transnistria și crimele de la Est. Totuși, publicul larg pare să afle despre ele mai degrabă din romane decît din manuale. De ce trebuie literatura să facă treaba pe care n-a făcut-o școala? Și, între noi: urmează o a treia carte despre vina moștenită, sau cercul se închide aici?

Istoria orbilor e o carte necesară, dar și foarte bine scrisă și înscenată. E una dintre cele mai importante lucrări, bine ar fi să știm să o ducem în școli.  Când am citit-o îmi terminasem romanul, eram la reglajele fine, dar multe dintre sursele ei, cel puțin cele memorialistice, îmi erau cunoscute. Am învățat însă enorm din ea. Am învățat din nou și ce credeam că știu. De-asta am și ținut ca Alina Pavelescu să-mi fie alături la prima ieșire în lume a romanului, la bragageria Bogdania din București. Trăim încă într-o istorie a orbilor și prima lecție pe care ar trebui s-o deducem este că nimic nu începe cu noi și că ce a fost ieri apasă și asupra noastră și ne determină acțiunile și valorile.

Nu e o însă concurență: istoriografia și literatura se completează. Unde nu ajunge prima, poate străbate a doua; unde nu convinge ficțiunea, poate lămurește lucrurile istoria. Acum: eu am terminat facultatea la Iași și subiecte precum pogromul din oraș erau rarități, le găseai prin volume de documente, prin studii academice care nu circulau și care nu se instituționalizaseră. Școala a pierdut startul și în privința asta. În anii 90 ni s-a livrat un cult al interbelicului, prin ediții neadnotate, prin purificarea unor forme de extremism ca forme de anticomunism. Între timp, aș zice, răul s-a perpetuat și suntem unde știm: riscăm să cădem pradă unei hipnoze colective iraționale, cu aceiași stimuli – naționalismul și ortodoxismul. Combinația asta a dus mereu la oroare, pentru că e ușor de instrumentalizat politic.            

Între timp, avem muzee, monumente, memoriale, manuale. Dar avem și rețele de socializare prin care se propagă narațiuni false despre trecut. Cum intelectualii noștri nu pot activa public decât polarizați, n-am avut adesea suficientă minte încât să nu punem în concurență două memorii ale traumelor create de nazism-legionarism și de comunism. Istoricii își fac treaba, dar cât de eficientă este cercetarea lor la nivel de mase? Poate lupta un istoric profesionist cu filmele lui Sergiu Nicolaescu? Sigur că ar trebui să existe o strategie de curatoriere a memoriei culturale, dar e cam târziu. Acum a apărut IA-ul, care reciclează pe bandă rulantă tot ce este accesibil pe net, adesea variante senzaționale sau decupate din trecut. Un om de știință sau un artist au puține șanse să atingă un impact similar, să se viralizeze. Sper că nu prea târziu să deschidem totuși sursele verificate științific și să trăim sub umbra unui trecut așa cum a fost el, nu epurat din vreun interes ideologic. Mă tem totuși că e prea târziu, tonul e prea ridicat, intelectualii, atât cei de stânga, cât și cei de dreapta, semnalizează excesiv pe ce flanc evoluează și așa s-a uzurpat centrul. Mană cerească pentru populiști. Cu mijloacele ei neștiințifice, literatura poate totuși ajuta. Cred că una dintre cele mai importante roluri pe care le poate juca azi literatura este să capteze și să dea mai departe povești despre experiențele care au schimbat lumea. Fie la prima mână, fie mediat, pentru că cel mai adesea, norocoși ce suntem, valorificăm viețile părinților sau bunicilor noștri – care au fost incomparabil mai încercați decât noi. Dar ficțiunea a devenit un instrument consistent al memoriei comunitare: ea fixează imagini despre trecut.    

Altfel, tot între noi: habar n-am ce urmează. Sigur, câteva restanțe academice. Dar sigur nu o carte de ficțiune despre vina moștenită, pentru că nu-mi place să mă repet. M-am temut când mi-am dat seama că și fumul se ridica la cer se duce în direcția în care se dusese și Mai puțin decât dragostea. Dar pentru mine a fost un mod de-a da o formă suportabilă stuporilor politice actuale.

Scrii undeva că „nu numai genele se transmit, ci și poveștile”. Fumul din titlu poate fi rugăciune, comemorare, crematoriu, absența lui Dumnezeu. Ce se ridică azi la cer, din poveștile pe care nu ni le spunem? Oare ce „maculator” vor găsi copiii noștri după noi?

Ce să spun? Fumul ăla e câte ceva din tot ce zici. Nu știu să iau distanță de timpul nostru. Dar ceva tot trebuie să spun: avem tendința să dramatizăm prin discurs un moment în care nu e deloc cel mai dificil și mai rău din istoria țării ăsteia.  Bunicii noștri au trecut, precum tatăl-candelabru din romanul meu, prin încercări mult mai dure. Poate că nu știm să mai constatăm binele, nu mai avem senzori pentru el. Depinde cum ne fixăm standardele, la ce ne raportăm. Oricât aș încerca, lumea pe care-am construit-o și-n care trăim nu are o formă. E o temă importantă pentru tine ce lume lăsăm moștenire. E și pentru mine, că am doi copii. Ce maculator le las? Sper că nu unul care să-i apese.

Dar mai ales sper că noi, ca generație, nu le vom lăsa o țară stricată. Sper să nu fim noi cei care n-am fost în stare să păstrăm lucrurile bune la care am ajuns atât de greu și de poticnit. Pentru că o țară se construiește al naibii de greu, cu enorm de multe sacrificii, dar se poate distruge rapid. Cum? Lovind la temelie: în educație. Și lăsând prea mulți oameni în urmă. Aici sunt multe de reparat. Și nu se rezolvă de sus în jos, pentru că nu vom avea niciodată, ca-n secolul al XIX-lea, o clasă politică luminată, capabilă să treacă peste propriile interese doar pentru a crea un stat din aproape nimic sigur.

România e o țară care funcționează și a ajuns în cel mai bun moment din istoria ei (pentru că perioada de după 2007 e totuși etapa cea mai bună) nu atât prin felul în care a fost și este guvernată (dacă mi-e permis să critic guvErnu  :) ), ci prin oamenii care-și fac treaba și tind spre o civilitate pe care sistemul nu a atins-o. Așa că nu mi-am pierdut speranța că le vom lăsa o lume ale cărei erori ei vor ști să le îndrepte. Pentru că sunt mai puțin dispuși la compromisuri decât am fost noi. Mi se pare că vine după noi o generație mai etică.