Cum mai ajung cărțile la copii? Discuție cu Luminița Corneanu, directoarea artistică a festivalului Apolodor

Săptămâna care urmează - 17 / 20 septembrie- începe Festivalul APOLODOR - Festival de Literatură pentru Copii și Adolescenți care are loc la Botoșani.

Am discutat cu Luminița Corneanu - scriitoare și directoare artistică a festivalului. Programul îl puteți găsi integral aici.

10 întrebări pentru Luminița Corneanu de la Vasile Ernu

1. Dragă Luminița, încep cu un paradox. Trăim în țara cu unele dintre cele mai slabe rezultate la citit din Uniunea Europeană — testele internaționale ne-o spun de ani buni, analfabetismul funcțional a devenit aproape un loc comun al dezbaterii publice. Și exact în țara asta, voi faceți un festival de literatură pentru copii. La Botoșani, nu la București. Spune-mi sincer: naivitate sau încăpățînare?

 Poate că și una, și alta. Dar ceea ce este sigur e că reprezintă o încercare de a le oferi copiilor și tinerilor din Botoșani — și, prin alte proiecte de acest gen, celor din toată țara — lucruri pe care poate alți adulți nu le oferă: acces la carte, la oameni din meseriile cărții,  întâlnirea cu ceva frumos și semnificativ, care oferă opțiuni, oferă libertate de a alege. Adică nu lucruri care „trebuie”.

 2. Sînteți la a doua ediție. Prima a fost în 2025, acum veniți cu deschidere internațională — autori din Germania, Bulgaria, edituri din Elveția, și o componentă basarabeană consistentă. Ce ați învățat de la prima ediție? Ce v-a surprins pe teren — la copii, la profesori, la părinți — și ce ați schimbat din mers?

 Că tinerii și copiii sunt interesați de cărți dacă îi aduci în apropierea lor, sunt interesați de idei dacă le „ambalezi” adecvat pentru ei. Că părinții, copiii și profesorii se pot bucura împreună de întâlnirea cu un scriitor care nu le vorbește „din cărți”, ca și când s-ar afla la o catedră sau la un amvon, ci din suflet.

 Ce am schimbat? Anul acesta am adăugat câteva elemente față de anul trecut. De exemplu, am coborât vârsta căreia ne adresăm la… zero ani. Începem cu maternitatea. Cu ajutorul Editurii Gama, vom lansa la Maternitatea din Botoșani o campanie care se numește „Născut cititor”, prin care o carte va ajunge la fiecare copil născut în Botoșani în decurs de un an de aici înainte.

Am mai adăugat și o secțiune pentru profesioniști, cu dezbateri pentru editori ori pentru bibliotecari. Ne adresăm astfel cititorilor și viitorilor cititori, de la zero la +100 de ani.

 3. Acum să intrăm în miezul problemei. Tu cunoști bine domeniul, și ca organizator, și ca om care a lucrat o viață cu literatura. De ce nu citesc copiii noștri? Toată lumea are un vinovat de serviciu: școala, programa, telefoanele, părinții. Tu, care i-ai văzut pe toți la lucru, unde vezi ruptura reală? Unde se pierde copilul de carte?

 Dar chiar poate cele enumerate de tine sunt vinovate, fiecare într-o măsură. Unde se pierde copilul de carte?

În prima categorie sunt copiii care nu se apropie niciodată de carte, cărora nu li se citește, cărora nu li se spun povești, care nu citesc povești în clasă și care nu au o relație cu literatura, nici pornind de acasă, nici pornind de la școală. Aici e învățatul ca utilitate, învățăm să rezolvăm exerciții la matematică, să scriem corect ortogramele și să buchisim. Conținutul contează mai puțin, căci pe copil nu-l întrebăm dacă îi „place” ce citește în manual, de exemplu.

Altă categorie sunt cei care încep o relație cu cartea la vârste mici, au o relație bună cu cartea în clasele primare, până maximum în clasa a V-a, a VI-a, după care, într-adevăr, acolo se rupe ceva.

Ce se rupe? Păi, în primul rând, interesul tuturor — al părinților, al copilului, al școlii — pentru educația reală, pentru școala ca întelegere a lumii și formare de caracter. Pentru că intră în peisaj sperietoarea Evaluării Naționale și toată lumea se apucă să dopeze copilul cu soluții de a obține o notă cât mai mare, pentru că, nu-i așa, ne trebuie 9,98, dacă se poate 10, la Evaluarea Națională.

Această presiune este combinată cu lipsa de timp și de disponibilitate a părinților — și e de înțeles că părinții vin obosiți de la lucru —, cu influența telefoanelor, pentru că nu putem nega, ne afectează tuturor viața. Și viața noastră, a adulților care n-am crescut în era digitală, este afectată. Atenția tuturor este profund afectată și schimbată, inclusiv față de cum eram acum 20 de ani.

Cred că, în acest moment, nici nu putem estima care sunt efectele reale asupra copiilor, asupra atenției copiilor, ale acestei bombardări cu informație, cu microinformație, care se face prin social media. Și atunci, de unde atenție pentru un roman de 600 de pagini?

 4. Există o dimensiune despre care vorbim puțin: ritualul. Lectura de seară, părintele care citește copilului, cartea ca obiect de familie. Am impresia că ritualul ăsta a murit înaintea cititului — părinții epuizați, cu telefonul în mînă, nu mai au cînd și cum. Se poate reconstrui așa ceva? Sau festivalul încearcă, de fapt, să înlocuiască ceva ce familia nu mai face?

 Ritualul poate mai există, dar cred că este sporadic sau în bule de părinți intelectuali, pentru că, altminteri, vedem cu toții în societate cum copiilor li se dau telefoanele în mână de când sunt bebeluși, de când sunt în cărucior. Telefonul a devenit obiectul de liniștire al copilului și toată lumea este fericită dacă el stă acolo și tace în cărucior, cu telefonul lui în mână.

Dacă se poate reconstrui? Încercăm, desigur că încercăm prin festival. Dar nu aș zice atât că vrem să facem ceva ce familia nu mai face, cât să construim o atmosferă în care toată lumea să se găsească într-o comuniune între ei și cu cartea. Nu știu dacă se înțelege foarte bine ce spun, dar știi la fel de bine ca mine, ca fost organizator de festival ce ești, că festivalurile au o atmosferă. Și, prin atmosfera aceea, eu, personal, ca om implicat în Apolodor, îmi doresc să le transmit copiilor această valoare pe care o poate aduce cartea în viața fiecăruia cititor.

5. Să vorbim și despre marfă, nu doar despre client. Tu ești critic literar — ai venit dinspre literatura „serioasă" către literatura pentru copii, un domeniu tratat la noi decenii întregi ca gen minor, lăsat pe mîna oricui. Există astăzi literatură română pentru copii de calitate? Sau piața e a traducerilor, iar autorii noștri abia acum învață să nu mai scrie moralizator și festivist?

Acesta este unul dintre principalele resorturi care au stat în spatele implicării mele în Apolodor și care stau și în spatele implicării mele în activitățile Asociației De Basm, a Scriitorilor de Literatură pentru Copii și Adolescenți.

Suntem cumva — pare că am devenit — zone ale societății care nu mai comunică. Scriitorii există într-un loc, cititorii există într-un alt loc și nu prea știu cum să ajungă unii la alții.

Mie mi se pare că literatura română contemporană este perfect conectată la tendințele din lume, la felul în care se scrie astăzi. Este o literatură de calitate. Sigur că există și accidente nefericite, așa cum există în absolut orice domeniu de activitate. Nu tot ce se produce este de excelență, dar s-a scris din ce în ce mai mult, s-a publicat și s-a ilustrat tot mai bine pentru copii.

Și mi se pare foarte trist că părinții și profesorii nu știu să ajungă la aceste cărți contemporane de foarte bună calitate, iar scriitorii suferă că nu sunt citiți, nu sunt apreciați, cărțile lor nu se vând și așa mai departe.

Iar rolul unui festival cred că acesta este: să aducă cititorii aproape de scriitori și de carte și scriitorii în preajma celor care se pot bucura de ceea ce ei scriu.

Și pot să spun și mai tranșant de-atât: da, există o literatură pentru copii de calitate și ea poate fi descoperită în festivalul nostru, Apolodor, în alte festivaluri literare, în librării — în librăriile de calitate — și pe site-urile editurilor care publică literatură pentru copii de calitate.

6. Și acum întrebarea pe care trebuie să ți-o pun frontal, ca între oameni care se cunosc de mult. Tot ce mi-ai descris pînă acum — copiii care se întîlnesc cu scriitorii, profesorii implicați, atelierele — e, de fapt, treaba statului. Voi faceți în patru zile ce școala nu reușește în zece ani. Statul se retrage din educație, iar societatea civilă — fundații, primării, scriitori — cîrpește găurile cu evenimente frumoase. Festivalurile de lectură sînt soluție sau alibi?

Festivalurile pot fi o soluție, în contextul existent, care nu este deloc unul fericit.

Eu, personal, nu pot să mai stau încă 20 de ani — pentru că probabil atât mai am, maximum, de activitate — să aștept ca cineva, nu știu cine, să facă instituții mai funcționale decât sunt azi. Iar instituția cea mai importantă care ar avea de făcut ceva în acest domeniu ar fi Ministerul Educației.

Nu-ți ascund că simt, în ultimii doi ani, că pedalez împotriva vântului, la deal și cu grindina în față. Pentru că ceea ce noi ne străduim să construim printr-un festival sau prin proiecte diverse — anume, apropierea copiilor de literatură — este demantelat în mod sistematic, de la temelie, prin măsuri negândite, care se schimbă, care revin, care se schimbă, care revin, astfel încât nu mai înțelege nimeni ce se întâmplă  în învățământ.

Dar, din toată povestea asta, rămâne acea bucurie nedisimulată pe care o vezi în ochii copilului atunci când se întâlnește cu o carte care îi place. Și pentru asta merită să te străduiești să faci un festival literar.

Iar copilul va ști să rămână apropiat de scriitorii și de cărțile care i-au adus bucurie, indiferent de ce se întâmplă în cele șase-șapte ore de la școală.

7. Continui în aceeași direcție, cu o întrebare de sociolog. Cine ajunge, de fapt, la festival? Există riscul ca astfel de evenimente să ajungă tot la copiii care oricum au cărți acasă — copiii clasei de mijloc, cu părinți educați — în timp ce copilul din sat, din familia săracă, cel care ar avea cea mai mare nevoie, rămîne pe dinafară? Cum spargeți cercul ăsta? Aveți instrumente sau doar bune intenții?

Dacă am face un festival ca în Germania sau în Marea Britanie, cu bilet de acces plătit, cu siguranță că ar veni doar copiii care au cărți acasă, copiii cu părinți educați, copiii clasei de mijloc.

Cum rezolvăm? Printr-o rețetă. Accesul la festivalurile din România este gratuit, iar autorii merg și în școli, după modelul brevetat de FILIT cu 13–14 ani în urmă. Deci, ca să evităm asta, mergem și în școli, astfel încât să întâlnim copilul, tânărul, adolescentul acolo unde este el. Și nu mergem doar în școlile de elită. Mergem și în școli în care copiii au — ca să mă refer, recunosc, ironic, la media pe care am menționat-o — și mai puțin de… 9, 90 la Evaluarea Națională.

Și tot aici aș mai adăuga ceva. Anul acesta, de exemplu, am umplut Botoșaniul cu afișe cu extrase din cărțile autorilor invitați — ilustrații și citate —, astfel încât orice om care trece pe stradă în oraș să poată afla despre cărțile respective și să meargă la bibliotecă să le consulte, în cazul în care nu vrea sau nu poate să le cumpere.

Deci, soluții pentru toate buzunarele.

8. Acum o întrebare pentru generația noastră. Eu am crescut în URSS, la Chișinău, tu în România lui Ceaușescu — două lumi diferite, dar cu același mit: că atunci „se citea enorm". Biblioteci pline, tiraje uriașe, copii cu cartea sub braț. Din ce știi tu — și din ce ai trăit — mitul ăsta e realitate sau nostalgie? Chiar citeam mai mult, sau doar nu aveam alternativă?

Cu siguranță citeam mai mult, pentru că noi ne plictiseam. Neavând telefoane, neavând televiziune — cel puțin în România, noi nu aveam decât două ore de televiziune cu Ceaușescu pe zi și acces doar la posturile străine, bulgar sau sârbi, la mine, în Craiova —, ne plictiseam. Ne urcam pe pereți de plictiseală și atunci ne luam un teanc de cărți lângă noi și citeam.

Se citea enorm față de astăzi, da, dar cartea de atunci avea mai multe funcții decât azi. Nu era doar educare sau delectare. Cartea de atunci era și televizorul de astăzi, și știrile externe de astăzi, și filosofia de astăzi, și rețetele de succes sau modelele dezirabile și așa mai departe.

Eram o societate închisă, o țară din care nu se putea ieși și în care crâmpeie de informație reală despre lume ajungeau la noi doar prin intermediul cărților  și al radiourilor străine interzise.

9. Festivalul vostru are o punte care mie îmi e foarte dragă: Republica Moldova. Autori, ilustratori, expoziții comune — la Botoșani, la o sută și ceva de kilometri de Prut. Mi se pare semnificativ că un festival de provincie face ce nu prea reușesc instituțiile de stat: leagă cele două maluri prin cărți pentru copii. Ce înseamnă componenta asta basarabeană pentru voi? E gest cultural, gest politic sau pur și simplu firesc?

Așa este, avem in expoziții ilustratori moldoveni, și asta pentru că sunt foarte buni! Se știe — tu știi mai bine ca mine — că școala sovietică de ilustrație a fost una prestigioasă și asta s-a perpetuat în generațiile următoare, și se vede inclusiv în calitatea formidabilă a ilustratorilor ucraineni de astăzi.

Și da, există doi autori din Republica Moldova în program: Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski. Ei bine, Moni Stănilă este una dintre cele mai iubite autoare pentru copii din România, de la Editura Polirom, o scriitoare premiată ca poetă, o prozatoare redutabilă. Este o mare bucurie să o avem la festival, dar ea este o scriitoare consacrată în România și care s-a mutat în Republica Moldova.

Iar Alexandru Vakulovski este el însuși un scriitor foarte bun, cu o voce puternică si distinctă, publicat în România de peste două decenii, iar cartea lui de poezie cea mai recentă, Zonă de frontieră, cred că este așa cum trebuie sa fie o carte care să-i apropie pe adolescenți de poezie. Altfel, eu, personal, nu fac diferența între scriitorii români de limbă română și scriitorii moldoveni de limbă română. Adică, pentru mine, nu sunt în căsuțe diferite. În literatură, unirea s-a făcut deja...

10. Și la final, o întrebare de proiecție. Unde vezi festivalul ăsta peste zece ani? Și — mai important — unde vezi copilul care azi are 8 ani, e la Botoșani sau într-un sat de lîngă, și nu citește? Ce șansă are el ca la 18 ani să fie altceva decît o cifră în statistica analfabetismului funcțional? Ce poate face pentru el un festival — și ce nu va putea face niciodată?

Te rog să mă crezi că mi-e frică să prezic ce se va întâmpla anul viitor, darămite peste zece ani, așa că am să răspund doar pe sărite la întrebările tale.

Copilul din satul de lângă Botoșani care nu citește… Ce poate face pentru el un festival și ce nu va putea face niciodată?

Poate să ajungă la el prin social media și să-i arunce, ca momeală, niște coperți, niște ilustrații, niște citate, niște scriitori care îi vorbesc. Și poate asta îl va face curios să-i caute, să încerce să înțeleagă care-i faza cu cititul, care-i faza cu literatura.

Ce nu va putea face niciodată un festival, din păcate, e să-i aducă în clasă un profesor priceput și căruia să-i pese de el sau să cumpere cărți pentru biblioteca din sat și să angajeze o bibliotecară care să-i vorbească copilului despre ele.