Despre morminte, uitare și memorie

Despre morminte, uitare și memorie (fragment din noua carte - Mama se pregătește să moară, Editura Trei)

Bună dimineața. Soarele moldovenesc răsare leneș‑grăbit de după dealuri. E cald și e ceață pe vale. Mama m‑a trimis la „țintirim“: Mergi și strânge buruiana de pe morminte. Îmi spune numele ca la pomelnic.

Când eram mic, ai mei mă puneau să citesc Vechiul Testament, Tora, Talmudul — eram „popor al Cărții“. Cărțile erau dificile pentru un copil. Însă aveau partea lor frumoasă. Aveau şi partea insuportabilă: acele pasaje din Geneză în care sunt înşiruite nume, numai nume, pagini întregi. Şi eu trebuia nu doar să le citesc, ci să le şi interpretez.

Nu aveam răbdare. Noroc de bătrânul exeget care mi‑a dat un sfat: fii atent la micile comentarii, rare, dar impor­tante, care apar pe lângă listele nesfârşite! Ele dau sensul. Aveam să înțeleg mai târziu: aceste liste sunt despre memo­rie şi despre uitare. Un ritual de aducere aminte: cine de unde vine, unde se duce şi de ce.

Dar mai era un ritual. În fiecare an, primăvara, la țară bătrânii merg la cimitir ca în propria ogradă: strâng iarba uscată, pun flori noi, vopsesc masa şi gărduțul. Natura este nemiloasă — iarba creşte, materia se sfarmă, până şi meta­lul rugineşte. Doar nişte bătrâni i se opun cu încăpățânare. Când eram mai tânăr nu înțelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Mi se părea la fel de fără rost ca listele de patriarhi cu toți copiii, nepoții şi strănepoții lor.

Ce ascunde toată această poveste? Un anumit fel de a menține memoria vie. Singurul fel. E memoria omului simplu şi sărac. Dacă nu o ai, trebuie inventată. Altfel, in­tervine uitarea. Iar în viață există lucruri mult mai terifiante decât moartea. Uitarea este unul dintre ele.

Mama plivea mormântul tatei. Acum îl are şi pe al fra­telui. Trei generații se odihnesc pe câmpiile Bugeacului. Nu e deloc simplu, la vârsta ei. Dar memoria are un preț.

În capătul cimitirului, depărtate de celelalte, sunt câteva pietre funerare foarte vechi. Au căpătat de‑a lungul tim­pului culoarea pământului şi a ierbii. Pare că nu mai sunt morminte, că fac deja parte din natură. Nu mai sunt pietre de aducere aminte, ci pietre de uitare — care ne amintesc că am uitat ceva important, dar nu știm ce.

Mama are grijă şi de ele.

Soarele bate tot mai tare. Mama‑mi spune ce să fac.

Ea vorbește despre morminte ca despre oameni vii. Ca o Sfântă.

Am mers la țintirim — locul de odihnă al oamenilor. E spectaculos. E un cimitir mare, văd balta Prutului, văd stepa Bugeacului. Simt mirosul ierbii de toamnă.

Pentru mine mama e un miros — pe tata îl asociez cu un sunet: el bătea abacul și cânta la fizgarmonică. Mama avea însă miros unic pentru mine.

Privesc dimineața moldovenească. Plivesc și plec. Adio, casă! Ne revedem peste alți mulți ani. Dacă vom mai trăi.

Moldova arată ca acest cimitir tihnit și gol. Ai mei toți sunt cu bagajele la ușă. Nici sub Stalin nu a fost așa. De ce? Nu am un răspuns.

Îmi vine să bocesc. Bocesc și strâng iarba din cimitir: e singurul meu rost aici.

Mama zice: O să mor eu și nu o să mai vii. Are aproape 90 de ani.

Așteaptă pe prispă moartea care o ocolește. E femeie împăcată cu viața. Se sfădește cu moartea, vrea să plece, dar moartea îi zice NU.

Vreau să‑i las niște bani. Mă jenez teribil.

Ea zice: Moartea nu mă ia, cred că Dumnezeu mai vrea ceva de la mine. Să mai am grijă de tine.

Îmi arată hainele de înmormântare. Mă întreabă ce vreau să iau. Am moștenit fizgarmonica, instrumentul fa­miliei de peste 120 de ani. Ce fac cu el? Mă gândesc să‑l donez bisericii pe care ai mei au slujit‑o toată viața.

La 90 de ani, mama e o forță fragilă teribilă: se teme și Dumnezeu de ea. Ascultă de ea.

Mă mângâie ca pe un copil. Așa sunt lângă ea: un copil.

— Pâine ai? întreabă îngrijorată.

— Am, mamă, pâine, cum să nu am…

— Ei atunci, e bine dacă ai pâine și Domnul e cu tine.

Am sentimentul că e ultima supraviețuitoare a Basarabiei. Dar pe teritoriul ei și moartea e neputincioasă. Așa e tot ținutul estic: vrea să moară, dar nu poate. Moartea e neputincioasă cu acest corp fragil. Oamenii sunt pregătiți să moară — nu e pregătită moartea să‑i ia. E nehotărâtă.

Soarele își vede de treabă: răsare și anunță o nouă zi.

Și plec. Cu autostopul spre Iași. Vama. Bucherești, Cluj. Spre alte „triburi“, spre alte geografii.

Nu știu dacă o voi mai vedea pe mama.

Însă știu sigur: mama e pregătită să moară. Când m‑am născut eu, mama se pregătea să moară.

Fragment Intro din Mama se pregătește să moară, editura Trei, 2026