Despre elita extractivă sau despre ciocoii noi și vechi ai României | Interviu cu sociologul Bogdan Bucur

Vasile Ernu discută cu sociologul Bogdan Bucur – despre elita extractivă nouă și veche

 Bogdan Bucur este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. În general, predă cursuri de sociologie istorică, sociologie juridică, sociologie politică şi, recent, sociologia artelor. Dintre lucrările mai cunoscute publicate de Bogdan Bucur amintim Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice (Editura RAO, Bucureşti, 2016), Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (Editura RAO, Bucureşti, 2017) ,  Sociologia proastei guvernări în România interbelică (Editura RAO, 2019).

CUPRINS:

• De ce societatea românească a produs dintotdeauna o elită politică extractivă
• Originile elitei extractive: de unde ne vine neo ciocoimea - tradiție și moștenire
• Despre separarea corupțiilor în stat - democrația originală locală
• Tehnocrația - laboratoarele ciocoimii sau elitei loiale
• Elitele extractive ale României sunt precum extratereștrii din filmul Independence Day: nu vin să construiască o societate ci să-i consume resursele
• Reforma - ”extratereștrii noștri” nu schimbă planeta pentru a o goli de resurse ci metoda
• Educația și cultura sînt singurele pîrghii publice prin care statul poate modela viitorul, și sînt cronic subfinanțate.
• Finanțarea bună doar doar structurile de putere
• Prosperitatea nu garantează și dezvoltarea: despre dezvoltarea inegală și inechitabilă. Prosperitate fără mobilitate socială
• Prosperitatea poate produce o nouă clasă feudală, ceea ce este în curs de a se întâmpla în România.
• Ce fel de societate am construit cu banii absorbiți: unde s-au dus banii?

Ai petrecut ani cercetând proasta guvernare interbelică. Când auzi „elite extractive" aplicat la România de azi — e vocabularul tău, sau al lui Miclea/Acemoglu-Robinson? Se suprapun, sau vorbim de fenomene diferite?  Ce anume s-a transmis din patologia interbelică până azi, și ce e specific postcomunismului?

Mi-am consumat fix 10 ani din viață dorind să înțeleg cauzele preponderent interne ale prăbușirii României Mari: astfel a luat naștere Sociologia proastei guvernări în România interbelică (Editura RAO, 2019). Mi-am imaginat că dacă fac asta, va avea cineva nevoie de expertiza mea pentru a nu repeta ceea ce s-a întâmplat altă dată. Am fost un dobitoc: m-am înșelat.

Dar, dacă privesc în urmă, sunt mulțumit de rezultat, chiar dacă nu interesează pe nimeni. Termenul de elite extractive are o tradiție suficient de îndelungată în științele sociale românești si internaționale. Dacă îmi mai aduc bine aminte, a fost utilizat cu succes de profesorii Hâncean și Vlăsceanu în Modernitatea românească (Paralela 45, 2017). Cei doi autori argumentează că România a avut în toată istoria ei doar elite extractive, iar nu elite inclusive sau rezolutive (care să fie puse în serviciul națiunii sau al societății).

Conceptul de elită extractivă este indirect măsurat, prin consecințe, în Tabelul 1 (pag. 50-53) din cartea mea Sociologia proastei guvernări în România interbelică (Editura RAO, 2019). În acel tabel se vede că performanța politică instituțională a României este aproape permanent negativă din 1859 și până în anul 1989, potrivit unei metodologii care măsoară atașamentul față de practicile politice democratice (spre dreapta de la 0 la 10) și dictatoriale (spre stânga de la 0 la -10).

Așadar, societatea românească a produs dintotdeauna o elită politică extractivă și parazitară, pofticioasă de înavuțire pe seama bugetului de stat, incapabilă să producă dezvoltarea armonioasă a unui regim politic democratic și economic sustenabil. Ciudat, dar cea mai bună perioadă din istoria României este cea pe care o traversăm astăzi, deși pare greu de crezut. Sper nu fiu înjurat prea tare pentru lipsă de modestie – deși se practică la noi –, dar sunt unul dintre autorii acestei ipoteze. Sunt mai multe interviuri publice pe care le-am acordat pe această temă, începând cu 2008, când am încapsulat-o în partea de concluzii a ultimei mele cărți.

Dacă astăzi România trăiește într-o democrație relativ funcțională și în același timp mimată, căci resursele strategice ale statului – politice și economice – sunt controlate sau influențate de structurile închise de putere, vă imaginați, sper, cât de defectuoasă a fost guvernarea României în trecut. Ceea ce s-a transmis din patologia interbelică și antebelică până astăzi este democrația mimată. Avem o inventivitate maladivă în această materie. Deși astăzi lucrurile sunt mult mai subtile, ceea ce este bine.

În perioada interbelică și antebelică, lucrurile erau simple: regele numea premierul care organiza alegerile prin metode și tehnici specifice (ca să mă exprim în termeni polițienești). Acestea erau câștigate de fiecare dată de partidul care organiza alegerile. Într-un fel lumea interbelică și antebelică era cinstită, căci îți arăta în mod direct cum funcționa puterea și cine este stăpânul. Totul era la vedere. Acesta este unicul beneficiu al dictaturilor: puterea este simplu de localizat.

Astăzi manipularea este mult mai subtilă mergând către imposibilitatea detectării acesteia: cea mai periculoasă subtilitate a prezentului mi se pare recrutarea viitorilor politicieni de către structurile naționale de intelligence cărora li se creează un culoar favorabil de exprimare publică, sunt ajutați să crească și să se dezvolte politic, ca mai apoi să fie folosiți drept cal troian în interiorul democrației, pe care în mod evident o distrug din interior. Încrederea în stat este torpilată, căci oamenii nu au cum să nu vadă ceea ce se întâmplă și se simt înșelați. Astfel se dezvoltă radicalismul politic, ca reacție populară la elitele extractive.

Am însă o veste proastă: niciodată România nu a fost condusă altfel din păcate. Dar nivelul de sofisticare din prezent pentru mimarea democrației trebuie să recunosc că este formidabil și aproape imposibil de demonstrat prin metodologiile dezvoltate de științele sociale. Deci, ca profesor mă declar în mod oficial înfrânt. Funcționează doar intuiția și numai dacă ești experimentat să observi și să simți societatea. Desigur, când vom avea acces la arhivele militare și la documentele care sunt astăzi secretizate, adică peste 70  de ani, vom putea confirma sau infirma dacă intuiția noastră de astăzi este valabilă. Dar noi cei de astăzi vom fi atunci oale și ulcele.

 Eyal, Szelényi și Townsley vorbesc despre reconversie, nu circulație a elitelor — nomenclatura convertind capital social în capital politic sau economic prin privatizări, nu dispărînd. E o descriere corectă a anilor '90 în România? Cine, concret, a făcut trecerea asta, și de ce n-a existat o ruptură reală, cum s-a întîmplat parțial în Polonia sau Cehia?

 După 1989, nomenclatura de Partid a convertit capitalul politic în capital economic, iar Securitatea a convertit capitalul social (înțeles în termeni de constrângere instituțională) în capital politic și economic. Prima resursă pe care au acaparat-o prin privatizări frauduloase și falimente provocate sistemului bancar a fost cea economică. Și pentru non-marxiști dimensiunea economică este fundamentală pentru viața socială și politică a unei comunități naționale organizate statal.

Astfel, nomenclatura de Partid si Securitatea și-au asigurat bazele economice ale continuității în noul regim democratic instalat după 1989. La întrebarea dumneavoastră cine, concret, a făcut trecerea asta, și de ce n-a existat o ruptură reală, cum s-a întâmplat parțial în Polonia sau Cehia? răspunsul este simplu: în România nu a existat o ruptura reală, căci alternativa politică (Ion Iliescu și FSN) la regimul național-ceaușist a venit din interiorul structurilor de putere, România comunistă fiind o țară cu un regim de factură nord-coreeană și stalinistă. Toate resursele erau sub controlul Partidului și Securității și în proprietatea statului.

Polonia și Cehia, la care faceți referire, au avut alt tipar de regim comunist: au existat resurse economice, de prestigiu și chiar politice, în afara regimului comunist și dincolo de controlul statului. Statul comunist nu a controlat Biserica Catolica în Polonia sau Cehia, căci capul acesteia era la Vatican, deci în libertate. În România, Biserica Ortodoxă a fost penetrată masiv de Securitate. După părerea mea, niciun prelat nu cred că a scapăt de colaborarea formală cu Securitatea. Era imposibilă promovarea într-o asemenea demnitate religioasă fără să fie îndeplinită această precondiție.

Mai apoi, în afara regimului, în țările central-europene la care faceți referire au existat mișcări civice și sindicale extrem de puternice care au contestat și șubrezit regimul. Resursele economice ale Bisericii Catolice nu au fost sub controlul statului comunist. Discutăm de fapt de o altă natură a comunismului central-european. Este incorectă comparația simplificatoare cu România. În Ungaria de pildă a fost dezvoltat antreprenorialul privat în economie, chiar dacă la nivel de microîntreprindere. Nimic din toate acestea nu au putut exista în România stalinistă și nord-coreeană a lui Ceaușescu.

De aceea, alternativa reală în cazul nostru a apărut din interiorul Partidului. Nici nu avea de unde să apară din altă parte (iar dacă este să fim cinstiți chiar nu a fost cea mai proastă soluție, dacă ne uităm și la Iugoslavia). În afara Partidului nu exista practic nimic în România socialistă, în termeni de putere, resurse și influență: nu mă refer la oameni. Politica se face peste tot cu resurse, nu doar cu gura mare. Iar în țările cu resursele economice controlate puternic sau exclusivist de Partid și Securitate acestea aveau să dicteze și cursul democrației.

Vă întrebați oare care sunt firmele și oamenii care sponsorizează partidele și candidații de astăzi? Ia uitați-vă cu mai multă atenție la backgroundul acestora. Eu am făcut acest exercițiu și de fiecare dată ajungi dacă urmărești firul până la capăt la oameni care însemnau ceva pentru Partid sau Securitate. Cine ar fi tentat să facă o asemenea investiție riscantă dacă nu ai și pârghii de control? Răspunsul este previzibil mai ales dacă știi istoria României pe care prea puțini o cunosc în mod rafinat.

Prima mea cercetare istorică serioasă a fost despre modul în care elita politică a vechiului regim feudal (marea boierime) a reușit în Țările Române din secolul XIX să facă o tranziție reușită spre ceea ce noi am numit astăzi democrație și capitalism. Articolul se cheamă: O privire critică asupra "ruinei" economice și a "decăderii" politice a marii boierimi în prima modernitate. Ideea că marea boierime valahă dispare în zorii capitalismului este falsă. Boierimea se adaptează cu succes. Boierii devin bancheri, industriași, comercianți. Boierii folosesc vechile privilegii feudale (politice, sociale și economice) pentru a face o trecere de succes către noul regim. În mod evident, aceștia pornesc cu prima șansă în noul regim.

150 de ani mai târziu, același lucru îl face, după 1989, de asemenea Securitatea și nomenclatura de Partid. Ambele structuri sociale comuniste supraviețuiesc cu succes după formula preschimbării tipurilor de capital explicată anterior. Este fundamental să știm să cercetăm istoria în mod profesionist. Prima tranziție către capitalism și democrație făcută de marea boierime în sec. XIX este identică sub aspectul procesului de supraviețuire și preschimbare a tipurilor de capital cu ceea ce face nomenclatura comunistă și Securitatea în cea de-a doua tranziție (sec. XX-XXI). Cei care sunt interesați îi rog încă o dată să citească cu pixul în mână articolul de mai sus și să înlocuiască în minte mare boierime cu nomenclatura și Securitatea. Procesele istorice de supraviețuire și adaptare sunt similare. Desigur, numele de schimbă și decorul istoric, dar procesele istorice sunt similare, mai ales într-o societate periferică săracă în resurse. În luna octombrie voi avea o serie de conferințe la Fundația Calea Victoriei exact pe această temă.

Chiar tu ai spus, undeva, că libertatea noastră relativă vine din faptul că România nu e un sistem unitar de putere — spre deosebire de Rusia.  E asta un noroc structural real, sau doar o formă mai eficientă de împărțire a prăzii între facțiuni rivale, care ne dă iluzia de pluralism?

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a avut exprimarea strict genială de separare a corupțiilor în stat, care este emblematică pentru România, cu referire la competiția dintre găștile rivale ale serviciilor secrete (desigur, cu prelungirile de rigoare în zona economică, politică și magistratură), care își dispută supremația sau influența în stat. Acesta este efectul pervers pozitiv al multitudinii serviciilor noastre secrete. Fiind multe și independente sunt concurențiale. Dacă am avea doar unul sau două sau dacă am avea o formă efectivă de coordonare de la Cotroceni atunci controlul acestora asupra societății românești ar fi draconic. Cum nu există așa ceva, din această competiție între elefanți rezultă libertatea noastră. Este fantastic acest raționament de o subtilitate absolut perversă. Deci, libertatea noastră rezultă dintr-o disfuncție a statului. A nu se confunda libertatea cu democrația, chiar dacă sunt apropiate: libertatea există în mod indiscutabil, dar democrația (ca sistem de reprezentare politică a societății) este însă mimată.

 Aderarea la UE (2000-2007) a adus un val de tehnocrați — figuri „neutre", tehnice, chemate să valideze negocierile. Au fost ei un antidot la elita extractivă, sau doar un strat de legitimare peste aceleași rețele — o formă de spălare a imaginii sistemului?

 Cred că am răspuns mai sus cum funcționează sistemul în România. Nu există tehnocrație – relevantă politic – în România, care să fie independentă de sistemul (neo)securist de putere. Întotdeauna voi prefera un guvern politic cu personaje mediocre decât unul format de așa-ziși tehnocrați care sunt în general o parte directă a sistemului. Niciunde nu funcționează în zona publică o selecție meritocratică, dar există în ceea ce-i privește pe tehnocrați? E o minciună. Sunt indivizi crescuți în incubatoare externe și scoși în față la momentul oportun. Aș putea să dau un exemplu de astfel de guvern, dar prefer să nu o fac. De ce credeți că practica Securității de a recruta tineri și de a-i crește prin loialitate a dispărut după 1989? Ce vă face să credeți că cele mai eficiente forme de recrutare au fost abandonate după 1989?

 După aderare, alternanța PSD-PNL a devenit, pentru mulți analiști, mai puțin o competiție ideologică și mai mult o împărțire administrată a resurselor — contracte publice, finanțare de presă (Expert Forum arata recent că trei firme încasează 80% din banii partidelor pentru presă). Când s-a produs, de fapt, cartelizarea asta — și mai există vreo diferență reală între partide, dincolo de retorică?

 Cartelizarea în accepțiunea întrebării dumneavoastră s-a produs în mandatul președintelui Iohannis. A fost una de conjunctură sub Băsescu – pe care eu o consider pozitivă în istoria României (USL) – dar a devenit o încrengătură autentică în ultima perioadă. Starea presei românești este înfiorătoare: făcusem un calcul într-un articol publicat recent și mi se pare că aproape 20 de milioane de euro au intrat în presa centrală pentru publicitate nemarcată din partea PSD și PNL într-un singur an (2024). Practic, PSD-PNL putea finanța cu acești bani un trust de presă egal ca ordin de mărime cu Wiener Zeitung, unul dintre cele mai prestigioase cotidiene europene, fondat la Viena în 1703. Vă dați seama cât de grav este?

 Ultimii ani au adus o generație nouă, prezentată drept „reformistă", „civică", venită să salveze sistemul — despre asta am scris eu în „Sfîrșitul epocii salvaționiste".  Sînt „puișorii crescuți în incubatoare" o ruptură reală cu vechea elită, sau doar tehnica extractivă adaptîndu-se la un limbaj nou — reformism ca marketing?

 Puișorii crescuți în incubatoare – ca să mă autocitez – sunt recrutați și crescuți tocmai pentru a continua și garanta tehnicile extractive existente la nivelul societății românești.

Elitele extractive ale României sunt precum extratereștrii din filmul Independence Day: o specie care nu vine să construiască sau să dezvolte o lume, ci să se instaleze în ea, să-i consume resursele și, odată ce acestea au fost epuizate, să meargă mai departe. În film, invadatorii procedează astfel de la o planetă la alta, exterminând civilizațiile și exploatând resursele lumilor cucerite. În cazul nostru, diferența este doar de ambalaj: vechile elite își legitimau extracția prin Partid și Securitate: cele noi o îmbracă în vocabularul reformei, competenței, societății civile și meritocrației. Nu s-a schimbat neapărat metoda de extracție a resurselor: s-a schimbat limbajul ideologic prin care exploatarea este făcută acceptabilă pentru populație. Așadar, în Independence Day, extratereștrii schimbă planeta, nu metoda: la noi, reformiștii au schimbat discursul, nu logica extracției.

Dintre toate formulele ideologice utilizate ca paravan, oengismul mi se pare cea mai perversă intelectual argumentație: în România, de abia îți găsești un loc de muncă plătit mizerabil cu mai puțin de 3.700 de lei (acesta fiind salariul median, adică salariul încasat de jumătate dintre cei care au un loc de muncă legal în această țară), iar alții pretind în mod mincinos că cineva le oferă gratuit fonduri nelimitate ca să lupte pentru tencuiala clădirilor din București sau pentru nu știu ce floricică portocalie sau insectă cu aripile violet din zona Salinei Praid. Nu găsesc o mai mare bătaie de joc la adresa inteligenței umane decât acoperirea reprezentată de oengism. Exclud desigur ONG-urile marilor corporații care au altă utilitate. Am adaptat, modificat și completat o piramidă a salariilor românilor – care a circulat inițial în altă formă – potrivit nevoilor didactice ale masteratului (de Sociologie aplicată: devianță și ordine socială) pe care îl conduc la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). Ulterior, a circulat mult acest grafic făcut de mine. Nu știu dacă e perfect, dar cred că e util să înțelegem cât de grea este viața oamenilor din cauza acestui sistem extractiv.

Textul de la care pornim spune ceva simplu și dur: educația și cultura sînt singurele pîrghii publice prin care statul poate modela viitorul, și sînt cronic subfinanțate.  E o coincidență, sau exact aici se vede cel mai clar caracterul extractiv al elitei — investești unde ai control imediat asupra resursei, nu unde rodul vine peste 20 de ani?

 Subfinanțarea cronică, până la atrofiere, a singurelor sisteme publice eminamente civile (educația și cultura) responsabile pentru construcția sănătoasă a viitorului României este cea mai simplă linie argumentativă pentru a arăta caracterul extractiv și anti-național al elitei (neo)securiste de putere care mulge România până la epuizare.

Educația și cultura sunt singurele pârghii prin care statul poate modela în sens pozitiv viitorul acestei națiuni. Dacă vă spun că salariul meu de la universitate este egal cu al personalului de serviciu dintr-o instituție privată sper să mă credeți. Nu sunt nesimțit ca alții să pretind că trăiesc doar cu acești bani, căci ar divorța nevastă-mea de mine dacă aș veni acasă cu salariul pe care îl încasează un lucrător la REBU. Unul dintre prietenii mei foarte buni care conduce o clinică medicală mi-a spus acum câteva zile care sunt salariile pe care el le plătește personalului ne-medical, deci administrativ: și sunt duble față de al meu.

Profesorii universitari se presupune că dețin cea mai înaltă treaptă a cunoașterii științifice într-o societate. Sunt cei care produc cunoaștere și transmit cunoașterea noilor generații. Numai o țară capturată de o elită extractivă și anti-națională poate să-și bată joc în halul ăsta de viitorul propriei națiuni. O elită extractivă drenează bugetul public în direcția care o avantajează cel mai mult: de aceea sunt supra-salarizate – inclusiv prin pensii speciale halucinante – domeniile de forță ale societății, căci de acolo este recrutată această elită (neo)securistă. Cei interesați de date și informații comparative în domeniul educațional sau cultural, acestea sunt în general accesibile în diferite surse publice (preluate și comentate de mine). Dar suntem la coada clasamentului european pe absolut toți indicatorii care măsoară domeniul educației, cercetării și culturii.

Ciudat, că din punct de vedere al indicatorilor economici, România nu mai este de multă vreme lanterna roșie a Europei. Dacă ne referim, spre exemplificare, la un singur indicator macro-economic (PIB pe cap de locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare), România este la aproximativ 78% din media Uniunii Europene și este plasată de Eurostat peste Ungaria (76%), Slovacia (75%), Letonia (71%), Bulgaria (68%) și Grecia (68%), fiind practic la același nivel cu Croația (78%), ceea ce este aproape miraculos. În schimb, în educație, România are cea mai mică pondere din UE a tinerilor de 25-34 de ani cu studii superioare: 23,2% în 2024, față de o medie europeană de 44,1%. Tot România înregistrează, în 2025, cea mai mare rată de părăsire timpurie a educației și formării din UE: 15,5%, în condițiile în care ținta europeană pentru 2030 este sub 9%. La educația preșcolară, doar 76,5% dintre copiii eligibili participau în 2024, cea mai redusă proporție din Uniunea Europeană. Iar cheltuiala publică pentru educație se situa în 2023 la doar 3% din PIB, din nou cea mai mică din UE, față de media europeană de 4,7%. În cercetare, situația este și mai frapantă. Media UE a fost în 2025 de 288,9 euro pe locuitor, în timp ce România a alocat din bugetul public doar 18,8 euro pe locuitor pentru cercetare și inovare. Este cel mai redus nivel din Uniune, ceea ce înseamnă că media UE este de peste 15 ori mai mare decât nivelul României. Bulgaria, penultima, aloca deja aproximativ dublu față de România, adică 38,3 euro pe locuitor.

În ceea ce privește cheltuielile publice pentru servicii culturale, acestea erau în 2023 de numai 0,3% din PIB, sub media UE de 0,5%, iar la cheltuielile publice pentru broadcasting și publishing România era, alături de Malta, pe ultimul loc, cu doar 0,1% din totalul cheltuielilor publice. Așadar, România nu mai este de multă vreme cea mai săracă economie a Uniunii, dar continuă să se comporte, în educație, cercetare și cultură, ca și cum ar fi. Problema nu mai poate fi explicată pur și simplu prin lipsa resurselor. Această situație ține tot mai evident de prioritatea politică acordată acestor domenii și de felul în care statul își distribuie resursele. Deci, sunt bani, dar sunt alocați în altă parte: în general în zona specială a statului. Am explicat de multe ori – pe pagina mea publică de socializare – această situație, care începe să devină absurdă, și nu o mai reiau acum în detaliu.

 Comunitățile românești, spui tu, nu-și produc singure o elită politică sănătoasă — elita „e livrată sau crescută de alții". De ce? Ce anume lipsește — capital social, instituții intermediare, tradiție asociativă — ca o comunitate să-și genereze propria elită, în loc s-o primească gata făcută?

 Problema nu este că societatea românească n-ar avea oameni capabili: aceștia există în toate societățile. Nivelul de inteligență este distribuit în mod egal de Creator pe toată suprafața pământului. Problema este că între individul capabil și funcția publică sunt atrofiate – în țări precum România sau Rusia – aproape toate mecanismele sănătoase de selecție. O comunitate își produce elite atunci când are asociații profesionale, meserii puternic reprezentate sindical, universități autonome, presă serioasă (nu ca la noi), organizații civice robuste (nu carcase ale serviciilor de la noi sau din alte părți), administrații locale reprezentative pentru interesele comunitare (iar nu simple organizații parazitare), partide cu viață politică internă reală.

Adică, o comunitate își produce elite atunci când are o întreagă infrastructură (publică și privată) – dezvoltată sănătos – prin care oamenii sunt văzuți, verificați, contraziși, formați și legitimați de ceilalți înainte de a ajunge sus. Este de la sine evident că la noi nu există așa ceva. Sunt oameni care ajung miniștri, deputați, senatori sau secretari de stat în această țară și nu le dă nimeni bună ziua pe stradă în județul din care provin. Dacă le accesezi conturile de Facebook au numai poze din vacanță și câteva comentarii pentru care primesc câteva zeci de reacții și ale cumpărate cu bani. Este scandalos ca niște nimeni să ajungă demnitari fără să treacă prin niște filtre sănătoase de verificare ale societății civile.

La noi, aceste pepiniere sunt adesea slabe, capturate sau pur și simplu inexistente. Și atunci elita nu mai crește organic din comunitate: este selectată în cercuri înguste, validată din afară sau produsă artificial în instituții care nu răspund în fața comunității pe care urmează s-o conducă. De aceea spun că elita politică românească este livrată. Deputații și senatorii îi reprezintă pe ăia care i-au pus de fapt pe listă, iar nu poporul român.

De aceea, democrația este mimată în România, întrucât apare în fața societății gata ambalată. Comunității îi mai rămâne doar să aplaude sau să voteze. Și să spere la nesfârșit. Dar vorba noastră de cartier care are mai multe sensuri: speri mata, dar speri degeaba, căci infrastructura care produce elita politică este profund viciată și este imposibil să producă altceva decât rebuturi prefabricate de alții. De aceea, elita este extractivă, căci este dependentă de cei care de fapt i-au plasat în demnitățile respective. Oamenii aceștia știu că ei de fapt sunt nimeni pe fața pământului.

În concluzie, dacă-mi permiteți, aș spune că o societate sănătoasă își crește elitele. În schimb, o societate slabă le primește gata crescute și află abia după aceea pentru cine au fost, de fapt, crescute. Căci, atunci când o comunitate nu-și are propriile pepiniere de elită, devine piață de desfacere pentru elitele produse de alții și pentru alții. Suntem în acest episod tragic din istoria națiunii noastre.

 Ai lucrat pe proasta guvernare ca fenomen istoric, deci ai o perspectivă lungă. România traversează, cum spui, cea mai prosperă perioadă din istoria ei — dar prosperitatea a produs inegalitate în loc de șanse egale. E prima dată cînd prosperitatea eșuează să producă o elită mai bună, sau e un tipar recurent?

 Așa cum am mai spus am lucrat aproape o viață de om la Sociologia proastei guvernări în România interbelică (Editura RAO, 2019). Dar sunt mulțumit de rezultat dacă privesc în urmă. Într-adevăr, cea mai bună perioadă din istoria României este cea pe care o traversăm astăzi, deși poate pare greu de crezut: sunt unul dintre autorii acestei ipoteze.

Ca să vă răspund direct la întrebare, în mod indiscutabil, nu este pentru prima dată când prosperitatea eșuează să producă dezvoltare în condiții de șanse egale pentru toți de acces la această dezvoltare (acesta este de fapt lucrul care ne interesează, iar nu neapărat elitele, care dacă sunt sănătoase sunt cureaua de transmisie care conduc societatea la acest rezultat). Dimpotrivă, societățile care produc prosperitate dar eșuează în a o face accesibilă tuturor cetățenilor mi se pare că sunt tiparul recurent. Iar cazurile pozitive excepția.

Voi încerca să dezvolt pe scurt această idee, care poate părea paradoxală. Prosperitatea, în sine, nu produce nici democrație, nici meritocrație și nici elite mai sănătoase (adică inclusive și rezolutive). Prosperitatea produce resurse. Întrebarea este cine gestionează în mod instituțional aceste resurse, cum sunt distribuite și prin ce instituții sunt transformate în educație, mobilitate socială și șanse de ascensiune verticală egale pentru toți. O societate poate deveni mai bogată și, în același timp, mai rigidă și inegalitară social. Poate avea autostrăzi, malluri, salarii mai mari, vacanțe mai multe și consum mai sofisticat, fără să producă neapărat o clasă conducătoare mai competentă sau mai responsabilă.

Prosperitatea poate produce o nouă clasă feudală, ceea ce este în curs de a se întâmpla în România. Dacă mecanismele de selecție rămân clientelare și dependente de structurile de intelligence, dacă accesul la putere depinde de rețele închise de putere, dacă școala nu mai funcționează ca ascensor social autentic, iar instituțiile intermediare sunt slabe, atunci creșterea economică nu democratizează accesul la elită. Dimpotrivă, poate furniza elitei deja existente resurse mai mari pentru a se autoreproduce. Este ceea ce se întâmplă acum în România.

Aici mi se pare paradoxul românesc al prezentului: țara noastră este, indiscutabil, în cea mai prosperă perioadă materială a istoriei sale, dar prosperitatea nu s-a transformat proporțional în egalitate de șanse. Am produs mai multă bogăție, dar nu neapărat mai multe căi legitime prin care un copil capabil, indiferent de familie, localitate sau rețea socială, să poată urca până în vârful societății. Și atunci apare ceea ce eu aș numi prosperitate fără mobilitate socială. Este una dintre cele mai periculoase combinații posibile, pentru că produce simultan două lumi prin enclavizare: una care consumă beneficiile modernizării și alta care privește modernizarea de la distanță. Iar între aceste două lumi nu mai există suficiente scări. Accesul la clasa conducătoare se face by invitation, adică prin recrutare directă. De aceea, problema nu este dacă România este bogată sau săracă.

Problema este dacă bogăția acumulată deschide societatea sau o închide. Dacă produce mobilitate sau rentă. Dacă multiplică șansele sau consolidează privilegiile. Ceea ce știu că se întâmplă – prin propriile mele simțuri, ca să-l citez pe locatarul de la Cotroceni – este o preluare ostilă a funcțiilor civile și bine plătite din administrația publică de către pensionarii speciali din servicii, fiind astfel închis accesul civililor prin concurs. Mă refer la funcții de execuție banale în ministere și agenții guvernamentale: consilier juridic, expert în resurse umane sau contabil. Sistemul de intelligence (dar și militar în sens generic) are tendința să le ocupe prin pensionari speciali. Judecătorii Înaltei Curți devin după pensionare în mod automat prin efectele unei legi recente avocați și notari publici. Am dat doar câteva exemple pentru a arăta cum se enclavizează o țară.

Așadar, bogăția nu democratizează singură o societate. De cele mai multe ori, prosperitatea nu face decât să îmbogățească mecanismele prin care privilegiul se autoreproduce. Dar, așa cum am arătat și în cartea mea Sociologia proastei guvernări în România interbelică, pentru o societate periferică precum România șansa de eșec este recurentă și nu trebuie să ne uimească. Adevărul este că nu e ușor să gestionezi în mod sănătos și pentru dezvoltare prosperitatea. Sunt mulți oameni care câștigă la loto și nu fac nimic în viață cu banii respectivi căci nu sunt în stare să-i investească. În cazul României, este pentru prima dată când avem acces la prosperitate. Riscul de a ne prăbuși intern este la fel de mare ca în perioada interbelică, căci mecanismele interne sunt la fel de corupte. Să vă zic ceva haios: am un capitol în carte dedicat serviciilor secrete din perioada interbelică în sensul implicării politice. Există o instituție publică extrem de importantă în această țară care este condusă și în interbelic și astăzi de o personalitate care este recrutată de serviciile secrete. Mă amuză teribil acest detaliu. Cât de constantă este totuși România cu sine însăși.

 Modelul polonez — fonduri europene direcționate spre educație, cultură, dezvoltare economică reală, nu spre „salvatori" — pare simplu enumerat, dar nu s-a întîmplat la noi.  Ce ar trebui să se rupă concret — instituțional, nu retoric — ca România să nu mai livreze salvatori cu CV-uri prefabricate, ci să-și construiască o elită responsabilă față de viitor?

 Polonia este interesantă tocmai pentru că a înțeles mai devreme decât noi că fondurile europene sunt un instrument excepțional și o șansă unică prin care îți poți modifica structura socială și economică a unei țări. A fost o șansă istorică de a ne face țările competitive economic. Nu cunosc un exercițiu mai generos în istoria umanității. Să primim bani gratis de pomană: vă rog să-mi permiteți această exprimare pleonastică, dar care este sugestivă. Important este însă unde au mers banii aceștia. Iar Polonia a făcut ceva ce România nu a reușit să facă la aceeași scară: a distribuit modernizarea în teritoriu. Aproape 40% din fondurile de coeziune absorbite între 2007 și 2018 au ajuns în zonele rurale, unde trăia aproximativ 40% din populația țării. Cu alte cuvinte, satul polonez nu a fost tratat ca o periferie condamnată să privească dezvoltarea de la televizor, ci ca parte integrantă a proiectului de modernizare.

Este evident că în România prosperitatea a fost distribuită în zonele urbane și în administrația publică centrală. Este evident că avem aceeași privire neo-feudală și centralizatoare asupra teritoriului național. Și mai important este faptul că în Polonia fondurile nu au fost canalizate într-o singură direcție. Aici cred că este cheia. Polonia nu a tratat fondurile europene doar ca pe o sursă prin care să finanțeze autostrăzi și betoane, ci ca pe o metodă de a distribui capacitate de ascensiune socială în teritoriu. Au fost construite drumuri și transport public ca să conecteze periferia, școli și formare profesională ca să crească competențele, au fost distribuite fonduri pentru antreprenoriatul local ca să creeze independență economică, universitățile și zona de cercetare au primit bani ca să formeze capital uman, iar programele sociale au fost finanțate ca să reducă riscul de sărăcie de origine (astfel încât acesta să nu devină destin personal sau familial).

Asta cred că este diferența fundamentală: dacă împrăștii investiția în toate straturile societății și în toate teritoriile, nu construiești doar infrastructură, ci creezi scări de ascensiune socială pentru toată lumea. Iar din aceste scări se nasc în timp și elite noi: oameni care nu depind pentru întreaga lor ascensiune de partid, de o rețea închisă de putere sau de un protector. În opinia mea, modernizarea adevărată începe când banii publici nu se mai opresc numai la centru, ci construiesc scări sociale până în ultimul sat (în care în Polonia s-a construit o mică făbricuță de gemuri sau sucuri naturale, ceea ce noi nu avem).

Încă ceva: statul polonez s-a implicat direct în scrierea proiectelor și nu i-a lăsat pe oameni să devină scribi sau să acceseze fondurile fiecare după capul lui. Adică, tu dacă aveai o proprietate într-o zonă de deal nu puteai accesa fonduri decât pentru ceea ce este pretabil pentru zona ta. Astfel, au fost evitate situațiile cu care ne-am confruntat noi: investiții făcute la marele mișto. Câte din pensiunile ridicate în România nu sunt astăzi simple case de locuit ale proprietarilor? Păi pentru așa ceva s-au acordat fondurile pentru dezvoltare turistică?

Aici este, cred, diferența esențială față de România. Noi am privit prea adesea fondurile europene prin întrebarea: cât am absorbit? Întrebarea corectă ar fi trebuit să fie: ce fel de societate am construit cu banii absorbiți? Poți avea o rată bună de absorbție și, totuși, să nu construiești nici universități mai puternice, nici cercetare competitivă, nici administrații locale autonome, nici infrastructura socială din care apar elite noi, iar mai apoi dezvoltare sănătoasă.

De aceea, cred că ceea ce trebuie distrus în România este circuitul prin care resursele publice alimentează aceleași rețele închise de selecție. Fondurile europene ar trebui folosite deliberat pentru a multiplica centrele autonome de competență: universități, institute de cercetare, școli profesionale, instituții culturale, administrații locale, organizații profesionale și economii regionale. Cu cât ai mai multe asemenea centre, cu atât devine mai greu ca întreaga elită să fie produsă de câteva incubatoare politice.

În încheiere vă spun că mă doare sufletul când mă gândesc că aproape toate studiile făcute în România pe fonduri europene au fost alocate pentru suma aproximativă de 1 milion de euro Băncii Mondiale. Deci, banii veniți de la Bruxelles s-au dus la Washington pentru ca niște români angajați cu 2-3.000 de euro să scrie studii care au costat 1 milion de euro. Aproape niciun studiu nu a ajuns să fie făcut de un Departament de Sociologie din România (SNSPA, Universitatea din București, Iași, Cluj sau Timișoara). Este foarte trist acest mecanism pe care îl poate înțelege toată lumea. Dacă cauți date sociale despre România le găsești la Banca Mondială fiind obținute din fonduri europene alocate României. Dar munca propriu-zisă a fost făcută de universitari români plătiți în mod direct. Nu ar fi fost normal ca banii aceștia să rămână în universitățile românești? Nu găsesc un exemplu mai strălucit decât această situație pentru neputința noastră.